În vremea aceea a intrat Iisus în corabie cu ucenicii Săi și a zis către ei: Să trecem de cealaltă parte a lacului. Și au plecat. Dar, pe când ei vâsleau, El a adormit. Atunci s-a lăsat pe lac o furtună de vânt și corabia se umplea de apă și erau în primejdie. Deci, apropiindu-se, L-au deșteptat, zicând: Învățătorule, Învățătorule, pierim! Iar El, sculându-Se, a certat vântul și valul apei și ele au încetat și s-a făcut liniște. Și le-a zis: Unde este credința voastră? Iar ei, temându-se, s-au mirat, zicând unii către alții: Oare cine este Acesta, că poruncește și vânturilor și apei, și ascultă de El? (Luca 8,22-25) (Miercuri în săptămâna a 21-a după Rusalii)

Orice întâmplare, atunci când e povestită de oameni diferiți, capătă tonalitățile specifice povestitorilor. Ascultând istorisirea de la mai multe persoane, imaginea se lărgește și se întregește cu detalii care altora le-au scăpat sau poate pentru ei nu erau importante. La fel se întâmplă și cu Evangheliile sinoptice după Matei, Marcu și Luca, atunci când prezintă așa-numita pericopă a „liniștirii valurilor” cu mici variațiuni de ton și de stil. 

În Evanghelia după Luca aflăm doar că Mântuitorul Hristos într-o zi s-a adresat ucenicilor, spunându-le să urce în corabie alături de El și să treacă de cealaltă parte a mării. Din relatările lui Marcu și Matei reiese că această întâmplare a avut loc seara, după o îndelungă predică adresată mulțimii adunate la marginea lacului Ghenizaret. Acest lac, numit în vremea Mântuitorului, dar și azi de către creștini drept „marea Galileii”, este o întindere de ape relativ mică, având o suprafață de 166 km pătrați, cam jumătate din lacul Razelm, aflat în capătul Deltei Dunării. Însă pentru regiunile sărace în vegetație și apă din Orient, această întindere lacustră aproximativ circulară a ajuns să fie considerată ca o mare, mai ales pentru că hrănește un tărâm vast situat într-un rift, o scobitură de pământ aflată la mai bine de 200 de metri sub nivelul mării, străjuită de dealurile Galileii și de înălțimile Golan, din preajma Siriei. 

Evanghelistul Luca notează că ucenicii vâsleau, acest lucru însemnând că nu puteau folosi la acel moment pânzele corăbiei. Fie că nu era vânt deloc, fie că acesta le era potrivnic deplasării lor de la vest spre est, din Galileea către țărmul gherghesenilor. Imediat aflăm că s-a lăsat pe lac nu un vânt, ci „o furtună de vânt”, iar corabia se umplea de apă, punând în primejdie pe cei care se aflau în ea. Seara, condițiile climatice ale depresiunii unde se află Marea Galileii determină dislocarea unor curenți din zonele de uscat către apă. Aceștia se combină cu vânturile care înconjoară înălțimile stâncoase de pe marginile lacului. Mișcarea de aer duce la crearea unor valuri mari, care fac instabilă o barcă sau o corabie de mici dimensiuni, aducând-o în pericolul scufundării. Nu putem afla cu certitudine, dar se poate bănui faptul că ucenicii, fiind pescari din acel loc, cunoșteau pericolul la care se expun încă din momentul în care au urcat în corabie, însă au ascultat de Domnul și au pornit, încercând să ajungă pe malul celălalt (care era cam la 10 kilometri distanță) înainte de declanșarea fenomenului. Natura însă le era potrivnică. 

Ucenicii căpătaseră un mare respect față de Iisus, mai ales după ce i-au ascultat predica de pe Muntele Fericirilor. Nu doreau să Îl tulbure pentru orice lucru „mărunt” și de aceea o vreme au încercat să se lupte cu valurile potrivnice, să scoată apa din corabie, însă fără succes. Hristos însă dormea. Simbolic, am spune, Dumnezeu nu mai purta de grijă ucenicilor, ci îi lăsa să se descurce singuri. Disperați, aceștia L-au trezit spunându-I: „Învățătorule, pierim!”. 

Potrivit lui Marcu, ucenicii chiar i-au reproșat, „nu-ți este grijă că pierim?” (Marcu 4, 38), iar Mântuitorul S-a trezit și a certat vântul și valul, iar acestea au tăcut deodată. Același evanghelist amintește de cuvintele lui Hristos, anume „taci, liniștește-te” adresate naturii. Exegeții cred că Sfântul Marcu a dorit să arate, pe parcursul întregii Evanghelii, necredința ucenicilor care cu greu a fost învinsă. Sfântul Luca nu intră însă în aceste detalii fiindcă pentru el e important să Îl descopere pe Hristos ca Mântuitor al neamurilor și să evidențieze calitatea Sa de Împărat peste întreaga creație. Astfel, după ce Hristos ceartă vântul și valul apei, doar le spune ucenicilor „Unde este credința voastră?”. Așadar, nu îi ceartă, ci mai degrabă le atrage atenția. Aceasta nu înseamnă că ucenicii au fost mai puțin înfricoșați. Dar nu mai este vorba despre teama naturală, frica pe care omul o are în fața naturii iraționale. Este o altfel de teamă, una sacră, acel așa-numit de către filosoful german Rudolf Otto, „mysterium tremendum”, asociat întotdeauna cu apropierea omului de Dumnezeu. 

Peste ucenici încă domnește necunoașterea, neclaritatea. Nu știu cu siguranță Cine stă lângă ei. Deși văd în El un mare învățat, poate un profet, poate un făcător de minuni, nu știu că Acesta este Mesia, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, Cel prin Care s-a făcut cerul și pământul. De aceea, se întreabă: „Cine este Acesta, că poruncește și vânturilor și apei și-L ascultă?”. Faptul că ucenicii erau pescari localnici elimină suspiciunea că de fapt nu s-ar fi întâmplat un miracol, ci ar fi fost o coincidență cu încetarea firească a fenomenului atmosferic. Ei sunt pe deplin încredințați de marea minune a lui Iisus, Care a poruncit naturii să înceteze mersul ei de veacuri. Încă o dată, același efect îl va avea și mergerea pe mare a Domnului, despre care Sfântul Luca însă nu pomenește, însă o fac ceilalți trei evangheliști. Hristos este nu numai învățător precum rabinii, nici doar profet precum Ilie și Ioan și nici doar filosof și vindecător, precum Pitagora sau Apoloniu de Tyana, ci Mesia Cel așteptat, Domnul cerului și al pământului.