Mereu am privit despre Duminica acesta ca și cum aș privi în adâncul sufletului meu. Mi-e drag de Toma Apostolul pentru că este – prin reacție – Geamăn cu orice om care nu vrea doar să audă despre Înviere, ci și să o pipăie în toată forța rănilor acelora vindecătoare de moartea noastră. L-am privit cu simpatie pe când încă nu știam atât de multe despre el. Nu mi-a plăcut niciodată că i se spunea Toma necredinciosul, pentru că niciodată nu cred că a-I cere lui Dumnezeu să Ți se descopere e o chestiune de necredință – ci, mai degrabă, de rațiune luminoasă. 

Să vrei să știi nu este păcat. Să nu vrei să știi, ori știind să ascunzi adevărul îmi pare un prejudiciu adus de necredință credinței. Toma rămâne de partea ascultării și vindecă de nerozia afirmației „crede și nu cerceta” pusă de unul sau altul în „spatele” Bisericii și așa greu de păcatele noastre – fie că este el cel care a spus-o, fie nu mai știu care filosof iluminist ori funcționar ideologic al cine știe cărui curent minimalist în cultura eticii rostirii. Pentru că Hristos Domnul îndeamnă la căutare, la dumirire, la aflare cu inima plină de rațiune luminată de iubire. 

Toma se luminează pentru noi. Scurta lui mărturie este asemenea unei operații pe cord. Scurtă, incisivă, corect așezată în echilibru: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”. Ea șade alături de vorba tatălui copilului lunatec – „Cred, Doamne, ajută necredinței mele” – și de poruncile Dumnezeu- Omului la învierea tânărului din Nain, a fetiței lui Iair ori învierea lui Lazăr în arealul cuvintelor ce nu pot fi transformate în „vorbe” goale niciodată. Conținutul lor este Hristos. Așa cum bucuria lui Toma de a-L descoperi viu pe Domnul nu se va asemăna pururi cu bucuria noastră în lectura textului, dovedindu-se o dată în plus unicitatea momentului trăit de Apostol până la sfârșitul veacurilor. 

Urmăresc cu atenție, de ani buni de-acum, tonusul liturgic al momentelor legate de Înviere. Am auzit tot soiul de vocalizări ale mesajului „Hristos a înviat!”. Devenim penibili atunci când plictiseala noastră face atingere mesajului Scripturii ori vocii Bisericii. Ce nu asumăm în adâncul inimii nu poate respira la suprafață. Și cred că Toma ne-a învățat că, fără să știi ce zici, nu reușești să zici în așa fel încât oamenii să creadă și să crească din credința aceasta împărtășită cu ei. Toma nu ne oferă numai o mărturisire de credință, ci toate mărturiile de credință au ceva din forța inteligenței lui spirituale. Crede așteptând. Crede acceptând să fie luat drept necredincios – dar el, el să fie împăcat cu sine și cu Dumnezeu în care crede. 

Întors acasă dintr-o călătorie care l-a salvat, Toma află de Bucuria Învierii. Și nu o strică. O întărește cu discreția omului cuminte.