În vremea aceea Iisus, ridicându-Și ochii către cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăvește pe Fiul Tău, ca și Fiul să Te preaslăvească, precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viață veșnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. Și aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârșit. Și acum, preaslăvește-Mă  Tu, Părinte, la Tine Însuți, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau și Mie Mi i-ai dat și cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine, căci cuvintele pe care Mi le-ai dat, Eu le-am dat lor, iar ei le-au primit și au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieșit și au crezut acum că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceștia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ei sunt ai Tăi. Și toate ale Mele sunt ale Tale și ale Tale sunt ale Mele și M-am preaslăvit întru ei. Și Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt și Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una, precum suntem Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat; și i-am păzit și n-a pierit niciunul dintre ei, decât numai fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum vin la Tine și pe acestea le grăiesc în lume, pentru ca bucuria Mea să o aibă deplină în ei. (Ioan 17, 1-13)

Capitolul al 17-lea al Evangheliei de la Ioan reprezintă finalul cuvântării Domnului de la Cina cea de Taină. După ce Acesta a vorbit cu ucenicii Săi (capitolele 13-16), întărindu-i duhovnicește înainte de Sfintele Sale Patimi, El își încheie lungul discurs cu o rugăciune către Dumnezeu Tatăl, cunoscută și sub numele de „rugăciunea pentru unitatea Bisericii”. Prima ei jumătate este cuprinsă în textul Evangheliei acestei duminici și începe cu o slavă adusă Părintelui ceresc, continuând cu încredințarea ucenicilor în grija lui Dumnezeu.

Ca și în cele amintite în Evanghelia ce se citește în marțea acestei săptămâni, simțindu-Și ceasul venind – ceasul chinurilor și durerilor – Iisus cere Tatălui să Îl preaslăvească. Și aici, ca și acolo, preaslăvirea nu înseamnă o recunoaștere a meritelor în sens omenesc, o răsplătire a eforturilor prin privilegii, ci tocmai opusul, cel puțin aici pe pământ. Fiindcă răsplata adevărată este cerească, în veșnicie. Hristos amintește încă o dată de „lucrul” pe care Tatăl I l-a încredințat: luminarea oamenilor, ca aceștia să cunoască Numele lui Dumnezeu. Dar „cunoașterea numelui” nu înseamnă a cunoaște identitatea cuiva, în sensul civil. A cunoaște acest Nume înseamnă a înțelege nu doar „ce” este Dumnezeu, ci mai ales „cine” este Dumnezeu: „singurul Dumnezeu adevărat”, Creatorul și Proniatorul a toate. Îndeplinindu-și menirea, El îi „dăruiește” pe oamenii astfel luminați, înapoi lui Dumnezeu. Face întocmai ca preotul, care la Sfânta Liturghie, ridicând ofranda de pâine și vin, spune „Ale Tale dintru ale Tale...”, arătând prin aceasta că noi nu putem dărui lui Dumnezeu decât ceea ce oricum este al Său. Tot la fel, prin această rugăciune, Hristos îi oferă lui Dumnezeu înapoi pe oamenii care au ajuns la cunoașterea adevărată. În fond, ce poate fi mai bineplăcut lui Dumnezeu decât aceasta? Și în Psalmul 50, regele David spune: „arderile de tot nu le vei binevoi. Jertfa lui Dumnezeu este duhul umilit, inima înfrântă...” (Ps. 50,18). Putem oferi lui Dumnezeu doar ceea ce e deja al Său, însă El dorește ca acest dar întors, aici cunoașterea, să vină din dor de libertate și dragoste adevărată, așadar nu din poftă, precum a fost dorința primilor oameni în rai pentru fructul din pomul cunoașterii, nici din frică, precum e supunerea celui mai slab de către cel mai tare.

Urcând înapoi întru locașurile cerești, Hristos Se întoarce la „slava pe care am avut-o la Tine, mai înainte de a fi lumea”. Aceasta înseamnă că Iisus Hristos este „mai înainte de toți vecii”, ca și Tatăl. Doar ca om S-a născut la un moment, în istorie, luând fire omenească și trup omenesc, în care nu se mai văd lesne măreția și puterea dumnezeiască. Această îmbrăcare în firea noastră este numită în limbaj teologic „kenoză”, de la cuvântul grecesc care înseamnă „micșorare”. Dumnezeu Însuși ne învață smerenia tocmai smerindu-Se pe Sine și căutând să îl convingă pe om de dreptatea Legii Sale nu printr-un tur de forță, ci trecând El Însuși prin tot ce înseamnă starea firii omenești. Hristos nu e un rege care dă decrete dintr-un palat situat departe, fără să cunoască realitatea propriilor supuși. Dimpotrivă, vine în mijlocul oamenilor și suferă cu ei lipsurile și nedreptățile până la moarte, făcând tot ceea ce este posibil, crezând în puterea oamenilor, ca oamenii să creadă în Dumnezeu.

În jumătatea a doua a acestei rugăciuni, Hristos Se adresează Tatălui, în mod explicit mijlocind nu pentru întreaga lume, ci pentru cei care L-au cunoscut ca Mântuitor și care astfel au devenit, prin credință, fii ai lui Dumnezeu. Iar miezul rugăciunii este asemănarea în unire, a acestor credincioși, cu Dumnezeu: Unul în fire, dar întreit în Persoane. Cel mai greu lucru omenesc este menținerea unității semenilor. Duhul dezbinării este ceea ce aduce mai mereu durerea, sau mai bine spus e ceea ce face durerea insuportabilă. În unire, până și necazurile nu mai sunt atât de dificil de purtat. De aceea Hristos Se roagă pentru unitatea Apostolilor, mai ales că, plecând dintre ei, aceștia vor fi supuși ispitei răstălmăcirii cuvintelor. De altfel, atâta vreme cât erau singuri, cât încă Sfântul Duh nu Se pogorâse peste ei, Apostolii nu au avut puterea de a continua propovăduirea Evangheliei. Însă totodată unitatea lor a rezistat, iar apoi a devenit sursa credinței Bisericii, despre care spunem că e una, sfântă, sobornicească (universală) și apostolică, adică se bazează pe credința Apostolilor. Există și o excepție: „fiul pierzării”, care chiar păzit atât cât Domnul a fost cu ei, totuși nu a rămas în unitatea dorită. Nu înseamnă că ceilalți ucenici nu au avut îndoieli, căderi, că nu au greșit sau că ar fi fost mereu doar „ochi și urechi”. Evangheliile ne arată cât de împietriți în nevederea duhovnicească au fost uneori. Însă au trecut „testul” unității fiindcă au fost alături de Domnul, chiar și adesea neînțelegându-L. Adică tocmai crezând, fiindcă uneori credința este aruncare în gol, în necunoscut, dar mereu în paza lui Dumnezeu.

Întoarcerea Fiului la Tatăl, preaslăvirea Sa cerească, așa cum reiese din ultimul verset al acestui text, duce la bucuria deplină a ucenicilor. Acest lucru părea puțin probabil în timpul Patimilor Domnului. Ba chiar din contra. Însă la momentul Înălțării Sale la Cer, așa cum s-a citit la Evanghelia din joia acestei săptămâni, aflăm că ucenicii s-au întors în Ierusalim plini de bucurie și de nădejde. Înălțarea la cer a Fiului Omului este semnul dătător de speranță că firea noastră omenească nu e făcută spre pieire, ci spre preaslăvire.