Aţi privit vreodată copiii şi părinţii lor într-un parc de joacă? Un băieţel ţipă când mama încearcă să-l desprindă de leagănul de care parcă s-a lipit. O fetiţă vrea să ia jucăria unui alt copilaş şi încearcă să facă asta cu orice chip, spre disperarea părinţilor. Un alt copil îi arată tatălui semnul pe care îl are la deget de la atâta supt, dar îi respinge iritat orice gest ce i-ar putea împiedica acest obicei. Aceşti copii pot fi interpretaţi ca nişte alintaţi sau pot fi luaţi ca prilejuri de întoarcere spre propria persoană. De câte ori nu ne vom fi surprins iritându-ne că s-a schimbat ceva în program şi nu am fost anunţaţi? Ori că a început să plouă când aveam şedinţă fotografică la nuntă? Sau că altcineva a fost admis în locul nostru la un interviu pentru angajare?

Cauzele suferinţei

Ce au în comun aceste experienţe? Suferinţa. Orice mişcare în sufletul nostru, de la stări discrete şi nedesluşite de iritare ori irascibilitate, la durere, de la supărare, furie, anxietate, tristeţe, la nefericire, toate acestea sunt grade ale suferinţei pe care le simţim probabil în fiecare zi. Dacă am privi la imaginea spaţiului de joacă propus mai sus, am putea observa principalele cauze ale suferinţei, care în linii mari sunt aceleaşi, la orice vârstă s-ar întâmpla.

Prima ar fi schimbarea. Suferim când circumstanţele se schimbă într-un fel pe care îl percepem ca fiind negativ, de la a părăsi locul de joacă la a pierde locul de muncă. A doua cauză a suferinţei ar fi dorinţa. Când dorim un lucru pe care nu-l avem şi nici nu-l putem procura prea uşor. Poate fi o jucărie, o promovare, un soţ/soţie ori altceva ce ne dorim. A treia cauză e obişnuinţa. Suferim atunci când, conştient sau inconştient, repetăm un comportament care nu ne ajută la nimic, dacă nu ne face chiar rău. A patra cauză a suferinţei este constituită de schimbările care se întâmplă în trup. Că sunt orele de somn (priviţi ce se întâmplă când un copil nu se odihneşte la prânz) ori cele de mâncare, ori alte schimbări naturale care se petrec în el, trupul nostru cu ale lui e prilej de suferinţă.

Tristeţea, mânia şi frica fac parte dintre emoţiile primare şi toate sunt legate de suferinţă. Şi noi căutăm să fugim de suferinţă. Doar că de cele mai multe ori nu căutăm în direcţia cea bună şi ne afundăm şi mai tare în ea. Sf. Ioan Gură de Aur spune că „tristeţea, neliniştea, mânia şi grijile multe întunecă mintea şi nu o lasă să gândească raţional“. Şi totuşi, a spune „nu suferi!“ e ca şi cum ai spune cuiva „nu transpira!“ când sunt 35 de grade afară. Cu toate acestea, există oameni care par că au prins secretul bucuriei. Însă, dacă i-aţi întreba pe aceştia, aţi vedea că ei au cel puţin tot atâtea motive de suferinţă ca şi ceilalţi oameni.

Cum ne putem apropia de bucurie?

Când începem să acceptăm faptul că circumstanţele dureroase ale vieţii sunt inevitabile, suntem cu un pas mai aproape de bucurie. Începem să realizăm că aceasta - bucuria - nu rezidă din lipsa problemelor vieţii, ci din atitudinea pe care alegem să o avem în faţa lor. Putem evita acea reacţie a lui „de ce eu/mie?“ cu tot arsenalul distructiv de acuzare - vină - regret care o însoţeşte şi care nu ne eliberează de suferinţă, dimpotrivă, o întăreşte.

De asemenea, avem nevoie să acceptăm că nu există o ierarhie a suferinţei - ea este ceva foarte personal şi trăit în felul nostru unic, deşi, în acelaşi timp, este universală - şi de aceea nu are sens să o comparăm între unii şi alţii. De ce unul suferă (trăieşte evenimente grele) mai mult, iar altul mai puţin. Pentru că la orice grad s-ar întâmpla, acel moment unic şi personal este un prilej de reconectare cu Hristos din noi. Acolo este locul întâlnirii, întâlnire din care ţâşneşte şi bucuria şi primirea iubirii Lui.

Simţind locul suferinţei (şi observând-o, veţi vedea că într-adevăr este un loc, la nivelul pieptului, unde aceasta se simte) şi, conştientizând ceea ce simţim - durere, tristeţe, frică -, putem să-L chemăm pe Domnul în toate acestea. Putem să I le arătăm Lui, să le transforme cum ştie. Poate că nu putem schimba situaţia, dar putem alege ce să facem, împreună cu El, în acest nou context, pentru a merge mai departe. Schimbăm centrarea atenţiei de pe situaţia ca atare şi de pe noi, ca victime ale ei, pe Domnul!

Acest mod de a trata lucrurile are nevoie de practică, de exerciţiu, nu se întâmplă peste noapte. De aceea este nevoie de răbdare cu sine, atunci când vedem că iar ne-am afundat în suferinţă şi am uitat, dacă nu chiar L-am învinuit din nou pe Dumnezeu pentru suferinţa noastră. Şi un mare ajutor îl găsim în cititul Sfintei Scripturi, aşa cum îndeamnă Sf. Ioan Gură de Aur: „Tu, care în fiecare zi te lupţi cu valurile mării acestei vieţi cuprinse de furtună şi eşti încărcat cu atâtea păcate, ai nevoie în permanenţă de mângâierea Sfintelor Scripturi. Te afli în prima linie a luptei pentru supravieţuire şi eşti rănit în permanenţă. Femeia ta te mânie, fiul tău te supără, angajatul tău te enervează, duşmanul tău îţi face necazuri, prietenul te invidiază, vecinul te înjură, asociatul te sapă, iar judecătorul te ameninţă. La acestea se adaugă multe situaţii şi împrejurări care te tulbură, te neliniştesc, te mâhnesc şi te întristează, ducându-te până în pragul deznădejdii. Săgeţile vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi te lovesc fără încetare de peste tot. De aceea ai nevoie de armele Sfintelor Scripturi. Te rog să le citeşti, fie că ştii, fie că nu ştii puterea cuvintelor lor. Dacă le citim de multe ori, cele ce învăţăm acolo nu se mai şterg din mintea noastră. Şi, adesea, ce nu putem înţelege astăzi, dacă citim şi mâine, înţelegem imediat, pentru că Bunul Dumnezeu ne luminează mintea în chip nevăzut. Pentru înţelegerea Sfintelor Scripturi nu este nevoie de înţelepciune omenească, ci de descoperirea Duhului Sfânt. Dacă cercetăm Scriptura cu atenţie şi nu în fugă, vom dobândi mântuirea propovăduită în ea. Căci dacă ne umplem sufletele de învăţăturile sale, vom afla adevărurile dogmatice şi vom păşi spre viaţa desăvârşită.“