Inima omului are menirea de a fi lăcașul lui Dumnezeu, dar atât timp cât ea este robită de patimi, Domnul nu poate locui în lăcașul Său. Când începe să se curețe inima, diavolul, pierzând stăpânirea asupra omului, recurge în mod deosebit la diverse ispite. Fiind rănit de moarte el încă mai deține moștenirile inimii însă înfuriindu-se și ridicându-se la o luptă mai crâncenă, diavolul, în mod nevoit descoperă și mai mult, spre a sa pierzare, rădăcinile tainice și ascunse ale patimilor. Fiind descoperite cu ochiul minții, ele sunt izgonite pe loc.

(Arhiepiscopul Antonie de Golânsk și Mihailovsc, Calea rugăciunii lăuntrice, Manualul isihiei, Editura Bunavestire, Galați,  2003, p. 43)