Domnul și prim-planul vieții omenești

Puncte de vedere

Domnul și prim-planul vieții omenești

    • Domnul și prim-planul vieții omenești
      Foto: Tudorel Rusu

      Foto: Tudorel Rusu

Deși nu îndemnă la disprețuirea aspectelor materiale, pericopa evanghelică a primei duminici de după Rusalii, vine să propună ceva aflat în răspăr cu logica lumii. Să fixeze priorități. Să arate că în centrul tutoror preocupărilor vieții creștine trebuie să se găsească urmarea lui Hristos.

Introducere

Precum arareori se întâmplă, Evanghelia de astăzi compilează două pasaje din capitole diferite ale relatării mateene. În fapt, sunt texte cu același mesaj și cu accente ce converg. Cel dintâi face parte dintr-o unitate tematică în care Hristos îi trimite pe Apostoli într-un soi de misiune de probă. El rezumă o parte din concluziile acestui eveniment. Entuziaști, ucenicii vin să vorbească Celui ce i-a trimis despre cele înfăptuite. Iar El se folosește de acest prilej spre a le arăta care sunt adevăratele priorități. În același timp, le vorbește despre o legătură esențială și miza ei.

Mărturisirea

Mărturisirea apare în discuție, în contextul dezbaterilor privitoare la valoarea unor lucruri. Domnul îi previne pe ucenici în legătură cu cele ce vor urma. Le descrie, în culori deloc măgulitoare, un viitor marcat de persecuții, dureri și suferințe. Ba mai mult, lasă să se înțeleagă că martirajul va constitui un sfârșit nu doar potențial, ci chiar fezabil. Spre a-i întări, le arată că totul are în centru ideea de a oferi o valoroasă și incontestabilă testimonianță. În plus, le vorbește despre reciprocitatea acesteia: „Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri”, zice El. Ba mai mult, lepădarea va aduce cu sine o acțiune în oglindă, dar în alt plan. Căci, vorba rugăciunii domnești: „precum în cer, așa și pe pământ”.

Lepădarea

Ușurătății lepădării, Iisus îi contrapune astfel dificultatea mărturisirii. Știe El ce știe. Împărăția Cerurilor valorează infinit mai mult decât momelile pământești. Eternitatea e incomparabil mai importantă decât efemerul clipei, oricât de intens ar fi trăită ea. În aceasta constă, de fapt, perenitatea mesajului. Hristos nu-i îndeamnă doar pe Apostoli să-L mărturisească. „Oricinele”, plasat în debutul frazei vine să dea caracter de universalitate mesajului Său. Și nouă, celor care la două milenii și ceva de la eveniment, ne străduim să-L mărturisim, ne promite că ne va întoarce serviciul. Că ne va oferi o frumoasă caracterizare. Un pașaport de intrare în ceruri. Depinde de noi dacă vrem să-l primim.

Urmarea

În aceeași notă se înscrie și pasajul extras din capitolul al nouăsprezecelea al relatării mateene. El rezumă răspunsul la o întrebare a lui Petru. Conștient că a lăsat toate spre a-I urma Învățătorului, întreabă care vor fi urmările acestei acțiuni în plan îndepărtat. Pentru el și pentru ceata care făcuse la fel. De-această dată, răspunsul este unul particularizat. E lipsit de dimensiunea universală. Cel puțin în prima parte. Apostolilor li se promite că vor ședea pe douăsprezece tronuri și vor judeca semințiile lui Israel. Domnul ține însă să mai sublinieze ceva. Anume, că: „oricine a lăsat case sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau ţarine, pentru numele Meu, înmulţit va lua înapoi şi va moşteni viaţa veşnică”.

Aspecte conclusive

Deși nu îndemnă la disprețuirea aspectelor materiale, pericopa evanghelică a primei duminici de după Rusalii, vine să propună ceva aflat în răspăr cu logica lumii. Să fixeze priorități. Să arate că în centrul tutoror preocupărilor vieții creștine trebuie să se găsească urmarea lui Hristos. Una care are în centru instrumente precum mărturisirea, sau lepădarea de anumite privilegii. E drept, o renunțare temporară, cu conștiința că toate vor fi întoarse însutit celui care se încumetă la un astfel de drum. Și că, asemenea Apostolilor, cel ce va dori să încerce să se pornească pe cale, Îl va avea pe El alături. Căci nimeni dintre cei care I-au cerut ajutorul nu s-a izbit de un refuz.

Și cum vremurile sunt diferite, formele de materializare ale unui deziderat se pot metamorfoza și ele. Azi mărturisirea lui Hristos într-o societate secularizată nu reclamă, de cele mai multe ori, martiriul propriu-zis. Mecanismele ideologice sunt mult mai subtile, iar înspre apostazie creștinii sunt conduși adesea pe căi diferite față de primele veacuri ale creștinismului. Relativizarea valorilor morale, prezentarea răului în ambalajul binelui și alte aspecte similare reprezintă tehnici curente, adesea greu de decriptat pentru ochiul unui om ce nu e familiarizat cu anumite subtilități. Toate acestea fac mărturisirea, pe alocuri mai dificilă ca atunci, pe alocuri mai ușoară. A deveni un adevărat propovăduitor nu mai presupune astăzi a străbate mări și țări, decât în situații speciale. Pustiul vieții aproapelui e adesea un teren suficient de fertil pentru a răsădi acolo roada credinței. Acolo suntem adesea chemați să-L aducem pe Hristos. Și de putem, să-L sălășluim chiar. Nu cu buze țuguiate. Nu prin atitudini infatuate, strigăte, acuze și teorii. E plină lumea de ele. Sunt, în fapt, cele care duc adesea și la falimentul concurenței. Adevărata mărturisire vine prin firescul vieții. Ea e cea care convertește. Trăită în lumina Evangheliei, spiritualitatea creștină schimbă totul în jur. Mișcă inimi și transformă oameni. Schimbă lumea. Mai mult decât o fac toate dezbaterile de natură dogmatică la un loc. Iar lepădarea, se cere astăzi la cotele maxime. Trebuie să fie cea de sine. Cât e de dificil să te lepezi de tarele propriei bolnăviciuni într-o lume ca a noastră, o știm cu toții. Unii dintre dumneavoastră, cel puțin la fel de bine ca mine. Și totuși, nu-i imposibil. Îndrăzniți!