Din bunătate se naşte blândeţea, iar împietrirea inimii e maica mâniei. A urî împrăştierea este o nevoinţă sufletească, iar a păzi sărăcia este o nevoinţă trupească, împrăştierea e căderea sufletului, iar liniştirea cu înţelegere e întărirea lui. Dormitul din destul ațâță simțurile trupeşti, iar privegherea cu măsură naşte străpungerea inimii. Plânsul goneşte patimile şi împacă inima. Cel care nu răneşte ştiinţa aproapelui, acela are smerită cugetare.

Slava de la oameni naşte puţin câte puţin trufia, iar defăimarea duce la adâncul smereniei, înfrânarea pântecelui smereşte patimile, iar poftirea mâncărurilor le întărâtă. Grija de prisos pentru trup e vătămare pentru suflet, iar grija pentru el întru frica lui Dumnezeu este bună. Pomenirea judecăţii lui Dumnezeu naşte frica de Dumnezeu, goneşte negrija şi nepăsarea. Drept cârmuieşte gândurile tăcerea întru înţelegere, iar multa vorbire naşte trândăvie şi supărare. Părăsirea voii tale e semnul că mintea ta este întru virtuţi, iar stăruirea în voia ta arată că nu e întru tine bună înţelegere. Cugetarea cu frică la Cuvântul lui Dumnezeu păzeşte sufletul de patimi, iar împreună-vorbirile lumeşti o depărtează de la virtute.

(Patericul Lavrei Sfântului Sava, Editura Egumenița, 2010, p. 68)