Părintele Grigorie a sihăstrit nouă ani în muntele din apropierea Mănăstirii Tarcău. În liniștea codrilor, animalele sălbatice nu se sfiesc să se-arate. Urletul haitelor de lupi iarna nu l-au înspăimântat niciodată fiindcă, așa cum adesea mi-a spus, „Fără voia lui Dumnezeu, nici un fir de păr din capul vostru nu se va clinti”. În locul în care își colectase apa necesară, aproape de chilie, se scăldase odată un mistreț, altădată i-o băuse pe toată ursul, pe care într-o zi l-a întâlnit prin pădure și l-a „certat” cu rugăciunea.

Era iarnă, 19 februarie, chiar ziua sa de naștere. A ieșit să se plimbe puțin prin pădure și nu și-a luat cu sine decât o toporișcă mică, cu coadă lungă. Și mergând așa, la deal, cu rugăciunea, când ridică privirea, ursul stătea pe o cioată și îl privea. Era la nici 10 metri.

„Nu mă mai întâlnisem până atunci cu animale sălbatice, deși mai umblasem prin păduri. Și mă gândeam atunci: Ce să fac eu? Să fug înapoi, n-am nici o șansă. Să mă urc în copac, nici atât. Doamne Iisuse Hristoase, fie voia Ta. Știi cum mi-a dispărut frica? Parcă mi-a luat-o cu mâna!

Ne priveam amândoi. Aproape 10 minute ne-am uitat unul la altul și eu spuneam Doamne Iisuse. Ursul a văzut că nu mă sperii, s-a dat jos de pe cioată, se uita la mine, eu mă uitam la el, și a luat-o la deal, încet, se mai întorcea din când în când și mă privea. Atunci a fugit ursul de mine... Slavă lui Dumnezeu!

Mi-am continuat drumul și am mai dat de un animal. Dormea. Acum aveam îndrăzneală, nu-mi era frică. Era un porc mistreț foarte mare. Exact cât un urs, cu părul până în pământ și cu niște colți! S-a ridicat și venea spre mine. Când m-a văzut, a sărit cam de un metru în sus și a fugit de am crezut că rupe toți copacii”, își amintește zâmbind Părintele Grigorie.