Pornind de la cele două forme de vieţuire creştinească: călugărească şi mirenească, Ava Dorotei arată că, precum există o mândrie mirenească şi una călugărească, cu manifestări specifice, tot aşa există două feluri de smerenie. O primă formă de smerită cugetare constă în a socoti cineva pe fratele sau semenul său mai înţelept decât este el şi în a se socoti pe sine mai prejos de toţi. Cea de-a doua formă de smerenie, „smerenia desăvârşită a sfinţilor”, cum o numeşte Ava Dorotei, se naşte în suflet în chip firesc din lucrarea poruncilor şi constă în a pune pe seama lui Dumnezeu toate faptele noastre bune. Aceasta este smerenia adevărată, a sfinţilor, ca un dar dumnezeiesc.

(Preot Ioan C. Teşu, Teologia necazurilor, Editura Christiana, 1998, p. 126)