Două zile petrecute la -27 grade Celsius: „Dumnezeu ne-a salvat”

Alexie repetă aceste cuvinte după părintele Arsenie. Frigul îl cuprinde, tot trupul îi este înlemnit. Nu mai ştie dacă stă în picioare, aşezat sau culcat. Însă, deodată, celula, frigul, degerarea întregului trup, durerea de la loviturile primite şi frica îi dispar. Vocea părintelui Arsenie umple celula. Însă este oare, aceasta, o celulă? Alexie se întoarce către părinte şi este emoţionat. În jurul lui s-a transformat totul. Îi trece prin minte un gând îngrozitor: „Îmi pierd minţile, s-a terminat, mor”.

Această povestire a fost relatată de Alexie şi confirmată de către diverşi martori care pe atunci vieţuiau în lagărul de deţinuţi în care se afla și părintele Arsenie (1893-1973), preot, prizonier şi duhovnic în timpul revoltei bolşevice.

***

În timpul iernii, a fost adus un tânăr în penitenciarul în care se află și părintele Arsenie. Acesta, student în vârstă de 23 de ani, a fost condamnat la douăzeci de ani de lagăr. Nu are experienţa vieţii în lagăr, pentru că a fost expediat direct din foarte stricta închisoare „Butirki” din Moscova către acest lagăr special. Încă tânăr fiind, nu realizează ce îl aşteaptă. Nici nu a intrat bine în lagărul morţii, că se şi întâlneşte cu criminalii. Hainele îi sunt încă acceptabile, întrucât nu este în închisoare decât de câteva luni. Criminalii, conduşi de către „Ivan Brunetul”, şi-au pus în gând să-şi însuşească hainele tânărului. Toţi îşi dau seama că acest băiat în curând va rămâne gol, însă nimeni nu poate face nimic. Legea lagărului precizează că oricine se bagă va fi distrus. Cei vechi din lagăr ştiu foarte bine că, odată ce criminalii au hotărât să joace pentru zdrenţele tale, a te opune înseamnă sfârşitul tău sigur.

„Ivan Brunetul” a câştigat toate hainele tânărului. Ivan se apropie de el şi îi spune: „Scoate tot de pe tine, amice!”. Lucrurile se strică. Tânărul, Alexie, crede că pariul este pentru plăcerea lor. Aşa că refuză să-şi dea hainele. Atunci, „Ivan Brunetul” ia hotărârea să facă din ele o expoziţie. Începe prin a-şi bate joc de el mai delicat, după care trage cu pumnii. Alexie încearcă să se opună, să se bată, la rândul lui. În acest moment, toţi cei din penitenciar ştiu că va fi omorât în bătaie. S-au aşezat şi se uită la Ivan care-l loveşte violent pe Alexie. Gura şi faţa îi sângerează. Se clatină. Unii criminali îl incită, ironic, să se bată.

Părintele Arsenie nu a văzut începutul scenei, întrucât stivuieşte buştenii alături de sobă la cealaltă extremitate a clădirii. Deodată, vede ce se petrece: Ivan se pregăteşte să-l omoare pe Alexie. Alexie tocmai îşi acoperă faţa cu mâinile, iar Ivan i-o loveşte şi i-o zdrobeşte întruna. Părintele Arsenie lasă atunci buştenii lângă sobă, se îndreaptă liniştit spre locul luptei şi, sub privirea uluită a tuturor celor ce asistau, apucă braţul lui „Ivan Brunetul”. Ivan este surprins, scandalizat. Preotul intervine în bătaie: trebuie să moară. Ivan îl urăşte pe părintele Arsenie. Nu a îndrăznit niciodată să se atingă de el, de teama celorlalți, însă iată că acum are un motiv să-l omoare.

Ivan a încetat să-l mai lovească pe Alexie şi spuse: „Bine, popă, e sfârşitul amândurora! Mai întâi studentul, după aceea, tu”. Atunci apare un cuţit în mâinile lui şi se năpusteşte spre Alexie. Ce se întâmplă? Nimeni nu mai înţelege nimic, însă, dintr-odată, blândul şi slabul părinte Arsenie se încordează şi-l loveşte pe Ivan peste braţ atât de tare, încât cuţitul îi cade aceluia din mână. După care îl împinge pe Ivan, îndepărtându-l de Alexie. Ivan se împiedică, cade şi se loveşte la cap de colţul patului său. Atunci, părintele Arsenie se îndreaptă spre Alexie, zicându-i: „Du-te şi te spală pe faţă, nimeni nu se va mai atinge de tine”. După care, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, se întoarce la lucru.

Fiecare a fost luat pe nepregătite. „Ivan Brunetul” se ridică. Criminalii nu spun niciun cuvânt. Îşi dau bine seama că Ivan şi-a pierdut renumele dinaintea tuturor. Cineva şterge discret, cu picioarele, sângele de pe jos. Chipul lui Alexie este complet strivit, urechea-i ruptă, un ochi e închis şi celălalt stacojiu. Toată lumea tace. Toți realizează că părintele Arsenie şi Alexie sunt în pericol. Criminalii o să-i distrugă. Însă lucrurile iau altă întorsătură, criminalii considerând faptele părintelui Arsenie ca fiind îndrăzneţe şi curajoase. Deşi toţi se tem de „Ivan Brunetul”, părintele Arsenie nu s-a dat în lături din fața celui care ţinea un cuţit. Ei respectă un om care a dovedit că nu-i este teamă. Îl cunoşteau deja pe părintele Arsenie pentru amabilitatea lui şi felul lui neobişnuit de a fi, iar acum îl respectă pentru curajul lui. Ivan s-a retras pe pat şi şuşoteşte cu prietenii lui, însă îşi dă seama că aceştia nu-l mai susţin. De altfel, nici nu i-au venit imediat în ajutor.

În dimineaţa următoare, fiecare se întoarce la lucru. Părintele Arsenie se ocupă cu întreţinerea sobelor, curăţindu-le şi strângând cenuşa de jos. Seara, prizonierii se întorc de la muncă şi, deodată, înainte ca celulele să fie zăvorâte pe timp de noapte, apare supraveghetorul cu nişte gardieni. „Atenţie!”, strigă acesta. Toţi bărbaţii sar din pat. Se aşază nemişcaţi în rând aliniat, în timp ce supraveghetorul mărşăluieşte de-a lungul aliniamentului de bărbaţi. Ajuns lângă părintele Arsenie, începe să-l lovească. Între timp, Alexie este târât afară din rând de către gardieni.

„Condamnaţii 18376 şi 281 la celula de pedeapsă nr.1, pentru 48 de ore, fără mâncare şi băutură, pentru infracţiune faţă de regulamentul lagărului, pentru încăierare!”, strigă ofiţerul. Aşadar, Ivan i-a denunţat autorităţilor. Să acţionezi astfel este considerat de către criminali ca fiind actul cel mai josnic şi mai abject.

Celula de pedeapsă nr. 1 este o căsuţă care se află la intrarea în lagăr. Înăuntru se găsesc câteva încăperi de izolare pentru o persoană, dar este şi una pentru doi oameni. Aceasta are o scândură îngustă ca pat. Această scândură nu este mai lată de 50 de centimetri. Podeaua şi pereţii sunt acoperite de folii metalice. Toată încăperea nu măsoară mai mult de 70 de centimetru pe 1.80 metri. Afară este o temperatură constantă de -27 grade Celsius şi bate vântul, astfel că se respiră greu. Este de ajuns să scoţi un picior afară, ca să îngheți imediat. Cei din penitenciar înţeleg ce înseamnă asta – moarte sigură. Presupunând că nu vor fi în stare să se mişte continuu, părintele Arsenie şi Alexie vor îngheţa în două ceasuri. Nimeni nu a fost trimis vreodată în această celulă pe un astfel de frig. Singurii supravieţuitori sunt cei ce au putut sări pe loc vreme de numai 24 de ore, pentru a nu da voie sângelui să îngheţe. Dacă te opreşti din sărit, îngheţi. Şi sunt -27 grade Celsius, părintele Arsenie este în vârstă, Alexie tocmai a fost bătut şi amândoi sunt epuizaţi.

Supraveghetorii îi apucă pe amândoi şi încep să-i târască afară. Avsenkov şi Sazikov îşi asumă atunci riscul să iasă din rând şi să-i spună ofiţerului: „Tovarăşe ofiţer, o să moară îngheţaţi pe vremea asta. Nu-i puteţi trimite în celula aceasta!”. Supraveghetorul îi loveşte cu o aşa violenţă, încât îi lipește de pereți. Cât despre „Ivan Brunetul”, acesta lasă capul în jos. Îl cuprinde frica atunci când realizează că tocmai camarazii lui o să-l ucidă pentru aceasta. Părintele Arsenie şi Alexie sunt târâţi spre celula de osândă şi împinşi înăuntru. Amândoi cad pe podea, lovindu-şi capetele de perete. Înăuntru este întuneric ca într-un cuptor. Părintele Arsenie se ridică şi spune: „Aşa că, iată-ne aici. Dumnezeu ne-a adus să fim împreună. E frig şi jur-împrejur este metal”.

Aud cum uşa din exterior se închide, cum lacătele se încuie, cum vocile şi paşii gardienilor se îndepărtează. Frigul îi cuprinde, sufocându-i. Prin ferestruica încastrată de barele metalice, luna îşi trimite în chilie puţin din lumina lăptoasă.

– O să îngheţăm, părinte Arsenie!, murmură Alexie. Numai din cauza mea o să îngheţăm. O să murim amândoi. Trebuie să continuăm a ne mişca, să sărim, însă este imposibil să continuăm astfel timp de 48 de ore. Mă simt atât de slăbit, atât de doborât… Picioarele au îngheţat deja. Aici nu este loc, nici măcar nu ne putem mişca. Părinte Arsenie, o să murim. Sunt inumani, mai degrabă ne împuşcau!

Părintele Arsenie tace. Alexie încearcă să sară, însă aceasta nu îl încălzeşte. Nu are nicio nădejde că va rezista la o asemenea temperatură.

– De ce nu spuneţi nimic, părinte Arsenie?, strigă Alexie.

Ca de departe, glasul părintelui Arsenie răspunde:

– Mă rog la Dumnezeu, Alexie!

– La ce bun să te rogi, când o să îngheţăm?, mormăie Alexie.

– Suntem aici cu totul singuri, Alexie. Timp de două zile nu va veni nimeni. O să ne rugăm. Pentru prima oară, Dumnezeu ne îngăduie să ne rugăm cu voce tare în acest lagăr. O să ne rugăm, iar restul va fi voia lui Dumnezeu!

Frigul pune stăpânire pe Alexie, care este convins că părintele Arsenie îşi pierde minţile. Părintele Arsenie e în picioare, îşi face semnul Sfintei Cruci şi rosteşte, liniştit, anumite cuvinte, în raza luminii selenare. Mâinile şi picioarele lui Alexie au înţepenit. Nu mai are nicio putere în membre. Îngheaţă şi nu se mai sinchiseşte de nimic.

În acest moment, părintele Arsenie zăboveşte în tăcere. Apoi Alexie a auzit nişte cuvinte deosebite şi înţelege că este vorba de o rugăciune. Alexie nu a fost decât o dată la biserică, din curiozitate. Deşi bunica lui l-a botezat când era copil, părinții lui nu cred în Dumnezeu. Pur şi simplu, nu-i interesează nimic din ceea ce ţine de religie. Nu ştiu ce este credinţa în realitate. Alexie însuşi este un student, un membru al Uniunii Tineretului Comunist. Cum poate, oare, să creadă? Cu toată degerătura şi durerea de la loviturile primite, Alexie aude clar cuvintele rostite de către părintele Arsenie: Doamne, Dumnezeule, miluieşte-ne pe noi, păcătoşii! Atotmilostive Dumnezeu! Doamne, Iisuse Hristoase, Care pentru iubirea Ta Te-ai făcut Om pentru a noastră mântuire! Pentru nespusa Ta milostivire, mântuieşte-ne pe noi, miluieşte-ne şi depărtează de la noi această moarte crudă, căci noi credem întru Tine, Dumnezeul şi Ziditorul nostru!

Cuvintele rugăciunii curg şi, în fiecare din aceste cuvinte se regăsesc iubirea şi încrederea cea mai profundă în dumnezeiasca milostivire, dimpreună cu o credinţă desăvârşită în El. Alexie începe să asculte cuvintele rugăciunii. La început este nedumerit, apoi începe, puţin câte puţin, să înţeleagă. Rugăciunea îl linişteşte sufleteşte, îi spulberă frica de moarte şi îl uneşte cu bătrânul ce-i stă alături. Doamne, Dumnezeul nostru, Iisuse Hristoase! Tu ai spus, cu preacurata-Ţi gură că, dacă doi sau trei se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Care este în ceruri. Da, Tu ai spus aceasta: „Unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”. Alexie repetă aceste cuvinte după părintele Arsenie. Frigul îl cuprinde, tot trupul îi este înlemnit. Nu mai ştie dacă stă în picioare, aşezat sau culcat. Însă, deodată, celula, frigul, degerarea întregului trup, durerea de la loviturile primite şi frica îi dispar. Vocea părintelui Arsenie umple celula. Însă este oare, aceasta, o celulă? Alexie se întoarce către părinte şi este emoţionat. În jurul lui s-a transformat totul. Îi trece prin minte un gând îngrozitor: „Îmi pierd minţile, s-a terminat, mor”.

Acum celula este mai mare, raza luminii selenare a dispărut. E o lumină vie, iar părintele Arsenie este înveşmântat într-un acoperământ alb strălucitor, mâinile îi sunt ridicate şi se roagă cu voce tare. Veşmântul este acelaşi ca al preotului pe care Alexie îl văzuse odată la biserică. Cuvintele rostite de către părintele Arsenie au devenit lesne de înţeles, familiare şi pătrund direct în sufletul lui Alexie. Nu mai simte nicio nelinişte, nici suferinţă, nici frică, ci doar dorinţa de a se identifica cu aceste cuvinte, de a le pricepe, de a şi le aminti tot restul vieţii. Nu mai există celulă, sunt într-o biserică acum. Cum au ajuns, oare, în acest loc?... Şi de ce există altcineva cu ei?... Alexie descoperă uimit că sunt două persoane împreună-slujitoare cu părintele Arsenie. Ambele sunt îmbrăcate în aceleaşi veşminte luminoase şi toţi strălucesc într-o lumină albă de nedescris. Alexie nu le vede chipurile, însă presimte că, probabil, sunt foarte frumoşi.

Rugăciunea îi cuprinde toată fiinţa lui Alexie. Atunci, se ridică şi începe să se roage cu părintele Arsenie. E cald şi se respiră lesne, sufletu-i este plin de bucurie. Alexie nu numai că repetă tot ceea ce spune părintele Arsenie, dar se roagă dimpreună cu el. Se pare că părintele Arsenie a devenit una cu vorbele rugăciunii lui, însă Alexie înţelege că părintele Arsenie nu l-a uitat şi că-l susţine tot timpul, ajutându-l să se roage. Certitudinea că Dumnezeu există şi că este cu ei umple sufletul lui Alexie. Acesta Îl vede pe Dumnezeu în suflet. Uneori Alexie îşi spune că amândoi sunt deja morţi, însă vocea fermă a părintelui Arsenie şi prezenţa lui îl aduc mereu la realitate.

De cât timp sunt acolo, îi este cu neputinţă să spună, însă părintele Arsenie se întoarce spre el și-l îndeamnă: „Hai, culcă-te, eşti obosit. Voi continua să mă rog, iar tu mă vei asculta”. Alexie se culcă pe podeaua acoperită cu metal, închide ochii şi continuă să se roage. Cuvintele rugăciunii îi cuprind întreaga făptură: ...se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl, Care este în ceruri...

„Da, da! Nu suntem singuri”, gândeşte Alexie din când în când şi continuă să se roage. Domină liniştea şi căldura. Deodată, de niciunde, îi apare mama lui. Îi cuprinde capul cu mâinile şi îl strânge la piept. Simte nevoia să îi vorbească: „Mamă, îl poţi auzi pe părintele Arsenie cum se roagă? Tocmai am aflat că Dumnezeu există. Cred în El”. Ca şi cum l-a auzit ce spune, îi răspunde: „Când te-au luat, L-am descoperit şi eu pe Dumnezeu. Aceasta mi-a dat puterea de a trăi”.

Tot ce e îngrozitor dispare. Mama lui şi părintele Arsenie îi sunt alături. Cuvintele rugăciunii care-i era necunoscută se aprind în el şi-i încălzesc sufletul. Este important să nu uite aceste cuvinte, să-şi amintească de ele toată viaţa. „Îmi doresc să nu fiu despărţit vreodată de părintele Arsenie, îmi doresc să fiu mereu cu el”, gândeşte Alexie. Culcat pe podea, la picioarele părintelui Arsenie, Alexie ascultă, pe jumătate adormit, frumoasele cuvinte ale rugăciunii. Părintele Arsenie se roagă şi ceilalţi, în veşminte luminoase, se roagă dimpreună cu el şi îl slujesc. Aceştia par uimiţi de felul în care se roagă părintele Arsenie. Părintele Arsenie nu mai cere nimic, Îl slăveşte pe Dumnezeu şi Îi mulţumeşte. Cât timp durează aceasta, nimeni nu poate spune. Singurele lucruri de care şi-a amintit Alexie sunt cuvintele rugăciunii, o lumină caldă şi veselă, părintele Arsenie rugându-se, ceilalţi doi în veşminte luminoase şi un sentiment incomparabil şi nemăsurat de căldură lăuntrică şi de reînnoire.

Cineva bate în uşă, încuietoarea îngheţată trosneşte, se aud voci din afara celulei. Alexie deschide ochii. Părintele Arsenie încă se mai roagă. Cele două fiinţe în veşminte luminoase îl binecuvântează, la fel şi pe Alexie şi, uşor-uşor, se îndepărtează. Lumina orbitoare se estompează, iar chilia redevine în cele din urmă obscură, rece şi întunecată.

– Sus, Alexie! Vin pentru noi!, spune părintele Arsenie.

Alexie se ridică. Comandantul lagărului, medicul, şeful principal al sectorului special şi maiorul îşi fac intrarea. Din spatele ușii se aude:

– Nu este nicio scuză pentru aceasta, cineva ar trebui să raporteze la Moscova. Ştim cum vor examina. Cadavre îngheţate. Nu este o metodă modernă.

În chilie, un bătrân în picioare într-o haină cârpită şi un tânăr în haine rupte. Chipurile le sunt liniştite, iar hainele sunt acoperite de un strat gros de gheaţă.

Sunt vii? Cum de au supravieţuit aici două zile?, întreabă maiorul cu uimire.

– Suntem vii, domnule, spune părintele Arsenie.

Fiecare îl priveşte pe celălalt surprins.

– Percheziţionaţi-i.

– Ieşiţi!, strigă unul din supraveghetori.

Părintele Arsenie şi Alexie ies din celulă. Supraveghetorii îşi scot mănuşile şi încep să-i palpeze. Medicul îşi scoate şi el mănuşile, îşi bagă mâna sub hainele părintelui Arsenie şi ale lui Alexie şi îşi spune sieşi: „Uimitor!... Cum de au putut supravieţui? Şi totuşi, e adevărat, sunt calzi”. Doctorul intră în celulă, se uită jur-împrejur şi întreabă:

– Ce anume v-a ţinut cald?

– Credinţa în Dumnezeu şi rugăciunea, răspunde părintele Arsenie.

– Sunt nişte simpli fanatici. Trimiteţi-i direct în celulele lor, spune unul dintre supraveghetori, cu un glas iritat.

În timp ce se îndepărtează, Alexie aude pe cineva spunând:

– E de mirare. În frigul ăsta nu ar fi putut trăi mai mult de patru sau cinci ore. E de necrezut, ţinând cont că afară sunt -27 grade. Voi, supraveghetorii, aţi avut, desigur noroc. Moartea lor ar fi putut avea urmări neplăcute pentru voi!

Cei din penitenciar se uită la ei ca şi cum tocmai s-ar fi sculat din morţi. Fiecare are aceeaşi întrebare: „Cine v-a salvat?”. Amândoi răspund: „Dumnezeu ne-a salvat”.

„Ivan Brunetul” este transferat către un alt sector al penitenciarului câteva zile după aceea. O săptămână mai târziu avea să fie omorât de un bolovan care a căzut peste el. A murit în dureri cumplite. Zvonurile spun că cei care au rostogolit bolovanul sunt chiar prietenii lui.

Alexie a devenit un alt om, ca şi cum s-ar fi născut din nou. Pe cât se poate, îl urmează pe părintele Arsenie şi întreabă pe toată lumea despre tot ceea ce ştie cu privire la Dumnezeu şi la slujbele ortodoxe.

Ultimele din categorie