Dacă ești cumva mamă și te-ai izbit de mii de ori de zidul implacabil al imposibilului… Când sugarul îți cere sân blând și cald, copilul mic plânge după tine, cel mai mărișor strigă că s-a lovit, cel mare are nevoie de tine la teme, altul e frământat de o problemă de personalitate, de mâncare nu mai ai nimic și casa e toată întoarsă pe dos, iar rufele sunt din nou spălate pentru că nu a avut cine să le întindă de trei zile… Iar prietenele tale creștine se roagă cuvioase, apoi merg la o terasă și te întreabă de ce ești așa stresată tot timpul, iar pe tine te asaltează miliarde de gânduri, cum din cauză că nu ești acum pe fază uite ce o să se întâmple cu fiecare din copiii pe care efectiv nu îi poți ajuta în momentul lor de nevoie.

Gânduri care nu se sfârșesc decât într-o cumplită migrenă care te face din om neom și nici animal nu te mai poți simți, ci doar să mulțumești Domnului că vezi iară și iară cât ești de nimic, țărână stearpă...

Și dacă după toate astea, după ani de epuizare, sarcini pierdute, copiii alăptați din propriile viscere, căci lapte nu mai e de epuizare, sarcini duse cu greu, incidente majore cu copii care erau gata să moară în diferite contexte și numai strigăte disperate la Sfinți și mari minuni evidente i-au întors lângă pieptul tău frământat, dacă după toate acestea ajungi epuizată la un medic să îți dea o cale de ieșire din răurile interminabile care îți macină trupul, venele, oasele și mai ales pieptul, el stă decent pe scaun, te privește calm și superior, și în cele din urmă îți dă un diagnostic… Sindrom de anxietate… Și îți recomandă să te cauți pe la psihiatru.

O, să știi că te înțelege cineva.

Parcă și văd acel calm, acel medic, acel scaun. Când mi-a răspuns că trebuie să merg la psihiatru, cabinetul parcă s-a destrămat, iar eu am rămas neputincioasă în fața dumnealui.

Aș fi putut face un film. Un medic stând calm pe scaun în mijlocul unor scene în care un copil – copilul tău chiar – are febră, ba și câte doi odată, 40 și ceva, frisoane, vărsături de toată noaptea, urgențe, crize de plâns, nopți albe, insuficiențe respiratorii, tentative de convulsii… Ba chiar, deși ești profesor, trebuie să faci singură injecție copilului mic, căci l-au mușcat nu știu câte viespi, din care una de gât și groaza de a face șoc anafilactic te mistuie...

Parcă mă angajasem la UPU... nimeni să te ajute, mulți să te critice, să te disprețuiască sau să te umilească, să îți fie jenă să scoți capul în lume, de parcă ai face specia umană (și mai ales feminină) de râs pentru că te înmulțești ca iepuroaica.

Să fie supărați pe tine, să nu îți mai vorbească cu lunile proprii părinți doar pentru că ai rămas din nou gravidă cu al cincilea și nici nu vrei să auzi de avort, iar tu să te rogi pentru ei din Porunca Iubirii Domnului...

Crize maxime de timp pentru că alt copil are de traversat strada aceea uriașă unde au fost loviți nu știu câți tineri pe trecerea de pietoni... Și vrei să îi ieși în cale, dar cel mic nu mănâncă, altul vrea caca când tocmai l-ai îmbrăcat, iar pe altul îl îmbraci ca în cămașa de forță, așa țipă… Sau poate ești însărcinată și abia te mai miști...

Numai domnul doctor stă calm pe scaunul său stabil și asigurându-te că așa e felul tău... Mai ipohondru... anxios... și te trimite la psihiatru.

Așadar, draga mea mămică, să știi că ție îți dedic aceste rânduri și te înțeleg. Aceasta dacă încă ești la vremea când încă ai nevoie să te înțeleagă cineva și nu cumva ai depășit-o, văzând că nu este nimeni să vadă, să audă, să înțeleagă, văzând că frații și surorile tale, fie ele și creștine te-au părăsit cu vorbe și priviri de ocară din pricini numai de ei știute, că deși au vreme îndelungată de cugetare, în zadar le pândești pasul către tine, către un împreună, departe sunt, străini foarte, și numai bârfa care ne rușinează ca și creștini a rămas între noi ...

Și atunci, ca o izbăvire realizezi că numai Domnul Însuși, El Singur știe de tine și nu îți trebuie să te mai înțeleagă cineva, de ajuns este că te înțelege El – căci bun este Domnul și caldă Prezența Lui.

El este mama, tata, fratele, sora. Atât de smerit, de așezat... de tainic și mai ales atât de sfânt.

„Nu vă nădăjduiți spre boieri, spre fii oamenilor, în care nu este mântuire…” , ci mai bine este nouă după cuvântul acesta: „în Legea Domnului voia lui și la Legea Domnului va cugeta ziua și noaptea”...

Mai bine este atunci a spune cu inima:

„O, de s-ar îndrepta căile mele, ca să păzesc poruncile Tale!

Atunci nu mă voi rușina, când voi căuta spre toate poruncile Tale”...

Așadar dragă mamă, dragă soră creștină, Însuși Domnul să îți mângâie durerile și ostenelile, cu negrăit har să îți iasă în întâmpinare și Sfântă tihnă să îți arvunească, și mai ales, după cum îți este dorirea, pe iubiții tăi prunci să ți-i mântuiască! Pururea să ți-i vezi îmbăiați în baia de Lumină preacurată a Sfintei Învieri!

Îți mai recomandăm și: Să-i privim mai des pe copii – avem atâtea de învățat de la ei