Dragostea adevărată rămâne dragoste în orice împrejurare

Căsătorie

Dragostea adevărată rămâne dragoste în orice împrejurare

Sfânta dragoste rămâne dragoste în toate împrejurările: în prosperitate ori în sărăcia din casă, în cazul aspectului fizic nu chiar atrăgător al soțului ori al soției, în neajunsuri, în bolile psihice ori fizice, în traume și în felurite alte neputințe, în cazul invalidității celui pe care îl iubești. Cei doi soți cununați se comportă ca și cum ar fi un singur om. 

Deosebit de importantă pentru viitorii soţi este cercetarea cu atenţie a următoarelor în privinţa dragostei:

Dragostea:

- Toate le rabdă, toate le suferă: aceasta înseamnă că rabdă insultele, neînţelegerile şi chiar orice fel de tulburări, punctele de vedere contradictorii, reproşurile, apropourile, cuvintele nedrepte, dureroase, care conţin, fie pe drept, fie pe nedrept, insulte şi chiar jigniri dureroase. Ea pe dată le iartă pe toate.

- Toate le îndură: compătimeşte cu greşelile şi cu neputinţele altuia, este gata să ajute, intră în starea sufletească a aceluia, plânge cu cei bolnavi, îi compătimeşte chiar şi pe cei sănătoşi, întotdeauna vrea să-i înţeleagă pe toţi.

- Nu se laudă, nu se trufeşte: nu se gândeşte prea mult la sine, este gata să plece capul, fără să spună „eu, eu, eu”, fără acel nesfârşit: „eu cred”, „eu am spus”, nu se măreşte în deşert şi nu se consideră pe sine mai plin de înţelepciune, nu dispreţuieşte şi nu se măreşte asupra altora.

- Nu caută ale sale: adică nu este egoistă, ci jertfitoare – gata să-şi sacrifice timpul, ocupaţiile, dorinţele, intenţiile, pe scurt – totul.

- Nu se aprinde de mânie: în orice relaţie cu altcineva rămâne într-o linişte netulburată în vreun fel anume, reproşându-şi doar sieşi toate, având doar conştiinţa păcătoşeniei sale şi a nedesăvârşirii.

- Nu gândeşte răul: nu se răzbună, nu împroaşcă cu cuvinte, nu ironizează pe cineva, nu răspunde la lovituri cu alte lovituri, ci caută să trăiască doar în bună pace şi rânduială.

- Toate le rabdă, toate le crede: aceasta înseamnă că nu se hrăneşte cu suspiciuni, ci toate cele rele pe care le aude le respinge ca pe nişte calomnii.

- Nu se poartă cu necuviinţă: respectă demnitatea umană şi poruncile lui Dumnezeu; nu-şi iese din fire, nu ţipă, are glas liniştit, o stare de spirit plină de pace, nu îngăduie nimic aspru şi plin de răutate, nimic rău – nicicând depăşind graniţele acestei păci.

- Dragostea nu cade niciodată: cu adevărat, dragostea nu va pieri nicicând.

Cugetând la toate acestea, am putea spune că cel care iubeşte nu se socoteşte important pe sine, ci pe celălalt. Viaţa lui este mai puţin importantă decât viața altuia. (…)

Sfânta dragoste rămâne dragoste în toate împrejurările: în prosperitate ori în sărăcia din casă, în cazul aspectului fizic nu chiar atrăgător al soțului ori al soției, în neajunsuri, în bolile psihice ori fizice, în traume și în felurite alte neputințe, în cazul invalidității celui pe care îl iubești. Cei doi soți cununați se comportă ca și cum ar fi un singur om. (…)

Dar cum pot fi împlinite toate aceste cerințe creștine în cadrul căsătoriei? Chiar este cu neputință? Cu toate acestea, a spus Domnul: „Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu” (Luca 18,27). Acestea toate, cu ajutorul lui Dumnezeu, sunt cu putință, nimic nefiind cu neputință.

(Ce ar trebui să știe tinerii despre nuntă și viața de familie, Editura de Suflet, București, 2015, p. 12-16)