Sfântă! Şi, când spun asta, am spus tot. Trebuie să aibă în ea caracterul sfinţeniei. Niciodată altfel decât legată de Dumnezeu. În familiile noastre, de mult timp nu se mai roagă soţul pentru soţie. Părinţii pentru copii se mai roagă, mai ales la vreme de belele. Există extrema cealaltă, în care numai copiii se roagă pentru părinţi, cu toate că părinţii şi-au pierdut şi perioada matură şi pe cea de bătrâneţe, prin tot felul de prostii. Dar niciunii nu putem înlocui rugăciunea unora pentru alţii.

Ştiţi, Sfântul Vasile cel Mare le spune, la un moment dat, celor din Cezareea Capadociei: Veniţi-vă în fire! Nu-i mai puneţi atât pe copii să postească, că ei nu trebuie să postească în locul vostru! Ei trebuie să se joace, să se urce în copaci, să culeagă mere. Terminaţi! Nu mai puneţi copii să postească, fiindcă voi nu sunteţi în stare să postiţi! Probabil se referea la părinţii care aveau o problemă cu unghiul de viziune asupra Scripturii şi care-şi „biciuiau” copii că mănâncă bomboane cu lapte, în timp ce ei îşi mâncau fratele şi cu lapte.

Sfinţii, în general, au temporizat, de fiecare dată, excesul la capitolul acesta, tocmai pentru a arăta care este fundamentul iubirii: sfinţenia, care are în ea împreună-lucrarea unul de dragul celuilalt. Atât de mult să-l iubeşti pe celălalt, încât să-l vrei mântuit! E o treabă. Unii îl vor mort cât mai repede, să ajungă la mântuire cât mai grabnic... Să mă ierţi, dar am s-o dau pe glumă, ca să înţelegeţi ce vreau să spun: Se spune că la un moment dat au murit doi soţi nu foarte tineri şi au ajuns în Rai. Şi, acolo, lucruri minunate şi frumoase. La care Ion se întoarce către doamna lui şi zice: „Măi, femeie, nu puteam să ajungem şi noi mai repede aici?! Tu, nu! Să mâncăm sănătos, să nu facem excese!”... Prin urmare, să ştiţi uneori că moartea nu e cel mai rău lucru din câte ni se pot întâmpla.

(Pr. Conf. Dr. Constantin Necula, Iubirea care ne urneşte, ediţia a II-a, Editura Agnos, Sibiu, 2015, p. 30)