Odată, a venit la Colibă cineva care mi-a spus că are probleme cu femeia lui. Ajunseseră la divorţ, nu voiau să se vadă unul cu altul. Amândoi erau învăţători şi aveau doi copii. Nu mâncau niciodată acasă. După ce terminau serviciul, unul mânca la un restaurant, celălalt la altul, apoi luau câteva sandvișuri pentru copii, iar sărmanii copii, atunci când se întorceau părinţii lor acasă, se duceau şi căutau prin buzunare şi prin genţi să vadă ce le-au adus să mănânce. Sufereau o mare dramă. Bărbatul ei era şi cântăreţ la o biserică. La o biserică mergea femeia lui, la alta cânta el. Până acolo ajunseseră.

‒ Părinte, ce să fac? îmi spuse acela. Duc o cruce mare, foarte mare. În fiecare zi avem certuri în casă.

‒ Ai fost la duhovnic? l-am întrebat.

‒ Da, am fost şi mi-a spus să fac răbdare, căci duc o cruce grea, îmi răspunse.

 ‒ Ia să văd, cine duce o cruce mare, îi spun. Să luăm lucrurile de la început. Atunci când v-ați căsătorit, vă certaţi ca şi acum?

‒ Nu, îmi spune. Opt ani am avut multă dragoste între noi. O adoram pe femeia mea mai mult decât pe Dumnezeu. După o vreme însă, ea s-a schimbat. A devenit cârtitoare, capricioasă...

Auzi! S-o adore mai mult decât pe Dumnezeu!

‒ Ia vino-ncoace! Ai spus că o adorai pe femeia ta mai mult decât pe Dumnezeu. Dar oare cine este de vină că ați ajuns în această situaţie, tu sau femeia ta? Tu, căci din pricina ta Dumnezeu şi-a retras harul Său de la femeia ta. Şi acum ce te gândeşti să faci? îl întreb.

‒ Cred că o să ne despărţim, îmi spune.

‒ Nu cumva te-ai încurcat cu alta?

‒ Da, mă gândesc la una.

‒ Măi, omule, nu înţelegi că tu eşti vinovatul? Să ceri iertare de la Dumnezeu, deoarece ai adorat pe femeia ta mai mult decât pe El. Apoi să te duci să ceri iertare şi de la femeia ta şi să-i spui: „Iartă-mă, căci eu am fost pricina creării acestei situaţii în casă şi a chinuirii copiilor noştri!”. După aceea să te duci sa te spovedeşti şi să adori pe Dumnezeu ca pe Dumnezeu, iar pe femeia ta s-o iubeşti ca pe femeia ta şi vei vedea că lucrurile vor merge bine.

L-am zguduit bine. A început să plângă. Apoi mi-a făgăduit că o să mă asculte. După puţină vreme a venit din nou la mine şi mi-a spus bucuros:

‒ Îţi mulţumesc, Părinte! M-ai mântuit. Suntem foarte bine şi noi şi copiii noştri.

Vedeţi? Să fie el vinovatul şi să creadă că tot el duce o cruce grea!

(Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovniceşti. Volumul IV.Viața de familie, Editura Evanghelismos, București, 2003, pp. 56-57)