Îndrăgostirea şi implicarea într-o relaţie romantică au un efect pozitiv asupra bunăstării psihologice a oamenilor. „Atunci când ne îndrăgostim, lumea se clatină din temelii, preschimbându-se în jurul nostru, nu numai în ceea ce priveşte înfăţişarea exterioară, cât şi în tot ce înseamnă experienţa proprie care ne pune în legătură cu lumea. De regulă, această cutremurare este percepută prin mijlocirea noilor perspective luminoase pe care le deschide, înfăţişându-ne un minunat cer şi pământ nou, pe care iubirea, prin miracolul şi taina ei, parcă le recreează dintr-odată” (părintele Filothei Faros). În pofida tiparului emoţional unic al fiecărei relaţii romantice, ele au în comun dinamica dintre forţele care atrag spre simbioză, în idea de a reveni la siguranţa primară cu mama şi cele care atrag spre individualizare, pentru a realiza ceva unic, total personal, ce va da semnificaţie vieţii. Relaţiile romantice ce păstrează aprinsă scânteia îndrăgostirii au mereu un echilibru viu între nevoia de intimitate, siguranţă şi cea de individualizare proprie.

Îndrăgostirea este cerută de o „imagine romantică internă”

Există studii care au cercetat legătura dintre ce anume determină îndrăgostirea şi ce anume produce problemele de mai târziu, uneori chiar până la despărţire. Diane Felmlee a presupus că „trăsătura responsabilă pentru atracţia iniţială faţă de partenerul din relaţia de iubire poate fi exact cea care va genera şi deziluzionarea din final“. Exemplu, un partener care este iniţial atrăgător fiindcă are succes poate fi văzut în timp ca fiind dependent de muncă şi absent din relaţie. Cineva perceput inţial ca fiind patern, responsabil, matur sau echilibrat poate fi descris apoi ca „obositor prin faptul că îmi dă mereu lecţii de viaţă, nu mă ascultă şi vrea să mă lege doar de casă“.

Alţi psihoterapeuţi consideră că forţele inconştientului sunt în fapt cele care influenţează major atracţia romantică, cât şi problemele din cadrul relaţiei. „Inconştientul dictează uneori alegerea unui partener care poate ajuta la controlarea unei probleme nesoluţionate din copilărie.” (Ayala Malach Pines, „Căile îndrăgostirii sau cum ne alegem persoana iubită”). Conform autoarei, se pare că o relaţie romantică direcţionată de forţe inconştiente, în tentativa de a depăşi o traumă din copilărie, este caracterizată de o atracţie fizică puternică, electrizantă şi de o iubire obsesională. Cu cât e mai gravă trauma din trecut, cu atât mai obsesională este iubirea. Simţim că „suntem cu adevărat îndrăgostiţi atunci când ni se pare că numai noi ştim ce este dragostea adevărată şi că nimeni nu a mai iubit înaintea noastră şi nici nu va mai iubi astfel după noi“ (Goethe). Apare o formă de modelare a relaţiei intime, pentru a se potrivi tiparelor similare experimentate în copilărie. În general, partenerii fac acest lucru în trei feluri: fie se îndrăgostesc de o persoană care se aseamănă cu părintele cu care au o problemă nerezolvată, sau îşi împing inconştient partenerul să se comporte cum se comporta părintele, sau îşi proiectează imaginea romantică asupra partenerului, percepându-l pe acesta similar părintelui, chiar dacă similarităţile nu există în mod real“ (H. Hendrix, 1992).

Deoarece îndrăgostirea este cerută de o „imagine romantică internă“, iubiţii au impresia că se ştiu dintotdeauna, că persoana iubită este „singura şi unica“ pereche pentru ei şi că pierderea acesteia ar fi de nesuportat. Când un cuplu se îndrăgosteşte, alegerea inconştientă este reciprocă şi complementară, deci cumva le permite ambilor parteneri să exprime problemele proprii cu care vin în relaţie. Un partener capabil să genereze emoţii foarte intense la începutul relaţiei poate genera în timp emoţii la fel de intense, dar din spectrul diametral opus. În aceste cupluri, conflicte obişnuite pot fi percepute ca având o semnificaţie existenţială, ca fiind o adevărată luptă. Frecvent, este vorba de erori în modul în care cei din cuplu se percep reciproc, de proiecţie pe partener a unor sentimente proprii, dar neacceptate.

Relaţia matură şi nevoile infantile

Travaliul asupra soluţionării conflictelor de cuplu permite şi soluţionarea problemelor individuale. Aceasta nu înseamnă în mod obligatoriu o depăşire a  sentimentelor şi a nevoilor din copilărie. Dacă relaţia devine matură şi sănătoasă, partenerii pot găsi disponibilitatea de a putea tolera unul altuia nevoile infantile şi de a face eforturi pentru a le satisface. Acceptarea celuilalt, împreună cu nevoile sale, necesită empatie, adică capacitatea aleasă de a simţi ce simte celălalt. Acest lucru poate fi înfricoşător pentru persoanele care nu ştiu cu adevărat cum şi cine sunt. O persoană care nu are un sentiment sigur al sinelui percepe ca o negare sau o renunţare la sine momentele în care simte ceea ce trăieşte partenerul său. Dar, ca orice jertfă, această disponibilitate şi alegere de a te pune sincer în locul celuilalt ajută şi la dezvoltarea şi delimitarea sinelui propriu. O relaţie intimă, de iubire, oferă una dintre cele mai bune oportunităţi pentru soluţionarea unor dureri din copilărie, poate şi pentru că răul se biruieşte numai prin iubire. „Caracterul răstignitor al dragostei, la care fac aluzie alegoriile miturilor, ce presupune o permanentă dăruire de sine, exemplificată într-un mod sublim de jertfa lui Iisus Hristos, arată cum dragostea îl mistuie pe îndrăgostit, pentru a-l încălzi pe cel iubit, dând astfel o viaţă nouă amândurora” (pr. Filothei Faros).