Printre activităţile pur duhovniceşti, de săvârşire a Sfintelor Taine, sau cele administrative sunt multe despre a căror îndeplinire am spus că, în lipsa episcopului, dar totdeauna numai cu binecuvântarea acestuia, a fost încredinţată preoţilor şi diaconilor. Dar ceea ce constituie din capul locului trăsătura distinctivă a episcopiei apostolice şi caracterizează fundamental treapta episcopului este hirotonirea sau transmiterea prin punerea mâinilor episcopului a harului Duhului Sfânt, prin care se săvârşesc Sfintele Taine. Iar dacă uneori găsim în vechile izvoare că, la hirotonie, şi preoţii care slujeau împreună cu episcopul îşi puneau mâinile pe capul celui hirotonit, acest fapt trebuie gândit ca petrecându-se în virtutea participării şi împreună-lucrării cu episcopul, ca şi în cazul celorlalte slujbe. Aşadar, vechea concepţie a Bisericii, exprimată cu claritate, care, ca dogmă, a dăinuit neclintită în decursul timpului, este următoarea: că numai episcopul este săvârşitorul canonic, prin funcţia cu care a fost învestit, al hirotesirii (solus episcopus est minister ordinarius et ex officio ordinationis).

Şi potrivit acestui canon, dintre cele mai reprezentative ortodoxe, numai episcopii sunt îndreptăţiţi să hirotonească episcopi, preoţi şi diaconi (vezi Canonul al II-lea al Sfinţilor Apostoli). Astfel încât, dacă vreodată, împotriva oricărei rânduieli bisericeşti, unii preoţi ar îndrăzni să-şi depăşească atribuţiile hirotonind, Biserica i-ar caterisi pe ei şi aceasta dintotdeauna, ca fiind anticanonici şi nesupuşi.

(Sfântul Nectarie de la Eghina, Despre preoție, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 60)