Odată ne-am dus la unul din părinți și l-am întrebat pe el zicând: de va avea cineva vreun gând și se vede pe sine biruit; și de multe ori citind cele ce au zis părinții pentru un gând ca acela, se ispitește să facă acelea și nicidecum nu poate, oare ce este mai bine: a vesti vreunuia din părinți gândul, sau a se sârgui singur să uneltească acelea care a citit și a se îndestula cu știința sa? Răspuns-a bătrânul: că trebuie să-l vestească către cel ce poate să-l folosească și să nu se nădăjduiască întru sine. Că nu poate cineva să-și ajute lui-și și mai vârtos de a fi cuprins de patimi. Că mie, tânăr fiind, mi s-a întâmplat una ca aceasta. Că aveam patimă sufletească și mă biruiam de dânsa. Și auzind pentru avva Zinon, că pe mulți care se aflau așa i-a vindecat, am voit să mă duc și să-i vestesc lui; iar satana mă oprea, zicând că de vreme ce știi ce trebuie să faci, fă cum citești și nu te mai duce și supăra pe bătrânul.

Deci, când mă porneam să mă duc și să-i vorbesc lui, războiul se ușura de la mine cu meșteșugirea diavolului ca să nu mă duc. Iar după ce mă plecam să nu merg, iarăși mă stăpâneam de patimă. Și aceasta a meșteșugit vrăjmașul asupra mea multă vreme, nelăsându-mă să vestesc bătrânului. Iar de multe ori m-am dus la bătrânul, vrând să-i spun lui gândul și nu mă lăsa vrăjmașul, aducând rușine în inima mea și zicând: de vreme ce știi cum trebuie să te vindeci, ce trebuință este a spune cuiva? Căci porți grijă de sine; știi cum au zis părinții. Și acestea, zice, îmi aducea pizmașul, ca să nu arăt doctorului patima și să mă vindec. Iar bătrânul mă cunoștea că am gânduri, dar nu mă vădea, așteptând ca însumi să le vestesc pe ele. Și mă învăța pentru viața cea dreaptă și mă slobozea. Iar mai pe urmă plângând, am zis întru sine: până când, ticăloase suflete, nu vrei să te tămăduiești? Alții vin de departe la bătrânul și iau lecuire, iar tu nu te rușinezi, și având doctorul aproape, nu vrei să te tămăduiești? Și aprinzandu-mă cu inima, m-am sculat și întru sine-mi am zis, că dacă voi merge la bătrânul și nu voi afla pe nimeni acolo, voi cunoaște că este voia lui Dumnezeu a-mi mărturisi gândurile mele. Și mergând eu acolo, n-am aflat pe nimeni. Deci bătrânul mă învăța după obicei pentru mântuirea sufletului și cum ar putea cineva să se curățească de cugetele cele spurcate. Iar eu iarăși rușinându-mă și nemărturisindu-mă, vroiam să mă duc și sculându-se bătrânul, făcu rugăciune și mă petrecea mergând înaintea mea, până la ușa cea de afară. Iar eu mă munceam cu gânduri, să spun bătrânului sau să nu spun, și cu încetul pășind, mergeam după dânsul; iar bătrânul întorcându-se și văzându-mă muncindu-mă de gânduri, mă lovește în piept încetișor și îmi zice: ce ai? Om sunt și eu. Și dacă mi-a zis bătrânul acest cuvânt, mi s-a arătat că mi-a deschis inima mea și am căzut la picioarele lui, rugându-l pe el cu lacrimi și zicând: miluiește-mă! Iar el mi-a zis: ce ai? Și i-am zis lui: nu știi ce am? Și mi-a zis: tu trebuie să spui ce ai. Iar eu cu mare rușine de abia mi-am mărturisit patima mea. Și mi-a zis: dar de ce atâta vreme te rușinezi a spune? Au nu sunt și eu om? Însă voiești să-ți spun și eu ceea ce știu? Au nu sunt acum trei ani, de când ai aceste gânduri și venind aici nu le mărturisești? Iar eu mărturisind și căzând și rugându-mă, am grăit lui: miluiește-mă pentru Dumnezeu și mă învață, ce să fac! Și mi-a zis: du-te și nu te lenevi în rugăciunea ta și nu cleveti pe nimeni! Iar eu mergând la chilia mea și nelenevindu-mă de rugăciunea mea, cu darul lui Hristos și cu rugăciunea bătrânului, de aici înainte n-am mai fost supărat de patima aceea. Deci trecând un an, mi-a venit un gând ca acesta: nu cumva m-a miluit Dumnezeu pentru mila Sa, iar nu pentru bătrânul? Și aceasta venindu-mi în minte, am mers către dânsul, vrând a-l ispiti și luându-l în lături, i-am făcut metanie, zicând: roagă-te pentru mine, părinte, pentru gândul meu ce ți l-am mărturisit oarecând! Iar el m-a lăsat zăcând la picioarele lui și tăcând puțin, mi-a zis: scoală-te, ai credință către mine! Iar eu auzind acestea, voiam să mă înghită pământul de rușine și sculându-mă, nu puteam căuta asupra bătrânului, și mirându-mă și spăimântându-mă, am plecat la chilia mea.

(Patericul, ediția a IV-a revizuită, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2004, pp. 79-81)