Comuniunea cu Dumnezeu

Am vorbit la început despre durerea sufletului. Și acum încheiem cu suspinul nevăzut. Care este acesta? Vă amintiți că Duhul Sfânt, în lupta noastră, se roagă pentru noi cu suspine negrăite, cu suspine care nu se spun, care nu se exprimă în cuvinte, care sunt nevăzute și ascunse. Duhul cel Sfânt pune înlăuntrul nostru suspinele Lui. Viața lui Dumnezeu începe să pătrundă înlăuntrul nostru și acum Dumnezeu vorbește și ascultă, deși mi se pare că eu ascult. Vorbești tu, iubești tu, te hrănești tu. Totuși fiindcă eu te iubesc, mi se pare că eu vorbesc, eu iubesc, eu mă hrănesc. Exact așa se întâmplă și cu Duhul Sfânt, Care a pătruns înlăuntrul nostru și ne iubește, suspină pentru o conviețuire cu noi pe mai departe permanentă, dăinuitoare și noi simțim negrăitele Lui suspine.

Zice un părinte: „Dacă încă nu ai primit harisma rugăciunii, pune-te pe rugăciune și o vei primi”[1]. Dar tu, zice, nu cumva ai primit o asemenea rugăciune? Dar este păcat, fiindcă este atât de ușor. Dacă niciodată până acum, nici chiar în visul tău, nu ai primit această harismă, „pune-te pe rugăciune și o vei primi”. Șezi acolo, și roagă-L pe Duhul Sfânt. Te va auzi și vei primi darul. Aceasta înseamnă rugăciunea, aceasta înseamnă comuniunea cu Dumnezeu, deoarece comuniunea este o primire continuă de la Dumnezeu și nu un dar către El.

Când ajungem în acest punct și înțelegem că această comuniune cu Dumnezeu este atât de ușoară, că Dumnezeu nu este nu numai transcendent, ci și cuprins în noi într-un mod atât de simplu, ca o cuminecătură pe care o prefaci, cum spune Apocalipsa[2], atunci se întâmplă următorul lucru: îți pierzi și mai mult voia proprie.

Îngăduiți-mi să vă redau aceasta într-un mod mai expresiv, pentru că este ceva duhovnicesc. Așa cum stai și vorbești cu Dumnezeu, la un moment dat îți vine să fugi. Te duci și te însingurezi. Totuși, ți se pare că oamenii te urmăresc și te duci să te ascunzi. Ești numai tu și cu Dumnezeu. Deschizi mâinile tale, hai să o spunem cu cuvinte omenești, ridici mâinile tale și vezi că nu îți îndrepți către El sinele tău, picioarele tale, mintea ta, inima și sentimentele tale. Toate sunt inundate, toate au devenit străine, ai pierdut cu totul controlul asupra ta, ai pierdut voia ta. Tu, omul liber, nu mai ești acum liber. Ai predat libertatea ta lui Dumnezeu, ai devenit așternut picioarelor lui Dumnezeu, ești sub voia lui Dumnezeu, ți-ai unit voia ta cu voia lui Dumnezeu, s-a făcut unirea celor două voințe. Dumnezeu te conduce. Tu nu mai ești stăpân pe tine însuți, nu mai știi ce faci. Ți se pare că îți fuge mintea, ca și cum ți s-ar suci, ca și cum ar zbura. Dar nu poți înțelege ce se întâmplă. Vei înțelege mai târziu. Când îți revii, te întrebi: Ce-am făcut? Eu am făcut? Am vrut eu așa? Nu am vrut? Mi s-a sucit mintea, Dumnezeule al meu? Nu cumva am luat-o razna? Ce se întâmplă acum? Ce sunt? Vei vedea atunci cum mintea ta urcă mai sus pentru a se duce pe altă înălțime inteligibilă și de acolo să cheme toată făptura[3] ca să laude pe Dumnezeu. Vei începe, cu mâinile ridicate, să privești în jurul tău și să strigi: Veniți voi, pomilor, veniți voi, păsărilor, dați fuga voi, râurilor, veniți voi, mărilor, toate împreună, toată făptura, să laude pe Domnul. Și așa cum spunea Evanghelia la sfârșit s-au minunat toți că a vorbit surdo-mutul și a zis: „Cu adevărat, toate cu înțelepciune le-a făcut: și pe surzi i-a făcut să audă, pe muți, să vorbească”. Pentru ce atunci să nu se minuneze oamenii și de dezlegarea surzeniei și muțeniei noastre, de vreme ce Hristos ne-o dăruiește cu atâta ușurință?

(Arhimandrit Emilianos Simonopteritul, Despre viață. Cuvânt despre nădejde, Indiktos, Athena, 2005)

[1] Sfântul Nil Ascetul, Cuvânt despre rugăciune, 87, Filocalia greacă, vol. I, p. 184.

[2] Apocalipsa 10, 9-10.

[3] Psalmul 150, 6.