(21 August 2005)

Iubitul meu fiu, Piotr,

Iată că toamna ne dă de veste că toţi avem un sfârşit. Cât suntem tineri şi verdele primăverii sau soarele de vară ne încălzeşte sufletele, parcă trupul nostru este mai în putere a merge, a căuta, a cerceta, a se nevoi, a le face pe toate cele plăcute lui Dumnezeu cu tragere de inimă şi cu toată fiinţa. Însă, pe măsură ce frunzele se îngălbenesc şi cad la pământ, înţelegi că duhul este osârduitor, dar trupul neputincios. Şi rămâi cu cele pe care sufletul le-a agonisit la tinereţe.

Piotr, iartă-mă că îţi scriu prin intermediul fiului meu duhovnicesc V., pe care poate l-am încărcat cu aceste traduceri. (Nu, nu este chiar aşa, Bătrânul o zice din dragoste, iar traducerile eu le fac tot din dragoste.) Sper ca rândurile mele să nu te supere sau să te plictisească. (...)

Condiţiile din lavrele mari, „renumite", ca să spunem aşa, sunt de multe ori neprielnice cu cele de care însetează inima omului. Eu nu ştiu prea bine situaţia din România, dar înţeleg cum merg lucrurile.

Din ceea ce am înţeles în anii aceştia, iubitul meu fiu, pot să-ţi spun că cea mai dulce, cea mai înaltă cale pentru inima omului este calea fecioriei. Iar pentru aceasta a apărut monahismul, ca să petreacă omul evanghelic lângă Hristos. Cea mai roditoare modalitate de vieţuire este să se adune doi, trei, patru în numele Lui şi să vieţuiască aşa. În istorie, această adunare s-a realizat sub mai multe forme: fie în schituri, fie în mănăstiri mari. Dar mănăstirile prea mari, cu multă muncă faraonică, eu nu le recomand. (...)

Domnul vă va arăta în timp cum şi ce aveţi de făcut.

Aştept veşti bune.

Părintele Selafiil

(Părintele Selafiil, Bunelul meu din vecinicie - Scrisori din Siberia, Editura Cuvântul ortodox, București, 2013, pp. 21-22)