Suntem în Sărbătoare la modul absolut al definirii ei. Tot aud (și citesc) cum că cea mai mare sărbătoare a creștinilor este Crăciunul ori Paștile ori... Când de fapt Sărbătoarea cea mai amplă este Biserica, numele și spațiul deplin al Sărbătorii. Confuzia dintre sărbătoare și sărbătoriri – pe care a mizat și mizează orice ideologie – a dus la ideea că pentru sărbători este un timp, iar pentru sărbătoriri alt timp. O fi. Dar trebuie înțeles că Sărbătoarea, în sensul ei cel mai deplin, e dată de prezența lui Dumnezeu în timpul prăznuirii. Un fel de Prânz special la care Dumnezeu este Oaspete și Gazdă deopotrivă. Hrană și Hrănitor. Tocmai din nevoia de a se lăsa surprins de om Dumnezeu-Treimea (Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt) ne dăruiește un timp și un spațiu al Sărbătorii. Mircea Eliade, uitatul, află rădăcina comună a templului și timpului. Dumnezeu. Iar exultarea prezenței lui Dumnezeu în templu (locaș) și timp (mai ales timp liturgic, deci ritualic) se cheamă Sărbătoare. Duminica aceasta este așadar Sărbătoarea prin excelență a Descoperirii Treimii. Mai întâi Duminică suntem martorii Cincizecimii. Ai Pogorârii Duhului Sfânt. Peste Casa unde ședeau Ucenicii Celui Înviat și Înălțat la cer tocmai pentru a trimite pe Duhul Sfânt, Duhul Adevărului, care să ne învețe toate. Iar prima învățătură ce o primim este aceea că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt Una sunt. Și de aceea ne grăbim, unim Vecernia cu Liturghia ca să mutăm dimineața de Luni în după-amiaza Duminicii Cincizecimii și să prăznuim și Treimea cea Sfântă. Era nevoie de Pogorârea aceasta de Duh Sfânt sub chipul limbilor de foc pentru a ni se aprinde inima în cunoașterea Treimii. Fără acest foc ceresc rațiunea noastră nu s-ar fi aprins ca să prindă esența Întrupării Domnului: vederea, cunoașterea, trăirea lui Dumnezeu.

Duhul Sfânt coboară peste Ucenici. Precum le promite Domnul Însuși. Duhul umple toată casa în care ședeau ei. O casă plină de Duh Sfânt devine un soi de centrifugă a cuvintelor și sensurilor Evangheliei. Luminați și arși de foc – fără a suferi arsuri, desigur – Ucenicii se transformă în Apostoli, vestitori și împlinitori ai propovăduirii. Cartea Faptelor Apostolilor, un izvor istoric vrednic de respect cu mult peste multe dintre cele pe care unii le cred imbatabile, un soi de proces-verbal amănunțit al primelor zile ale Bisericii, descrie cu simplitate episodul (Fapte 2, 1-6). Infuzia de Duh Sfânt anulează diferențele cum numai Dumnezeu știe să o facă. De aceea, zic eu, atunci când e nevoie să anulezi diferențe între oameni nu de legi ieftinite la negoț politic ai nevoie ca Stat, ci de legi scrise cu litera de foc a Duhului Sfânt. În care apelul la spiritualitate să nu fie simplă manipulare spre politic a duhovnicescului. Oameni din părți diverse ale lumii – un soi de lume în miniatură – înțeleg vorbirea galileenilor acelora ce-l însoțiseră pe Galileeanul acela Răstignit despre care ei spun că a Înviat. E un șoc pentru ei. Pentru noi un moment de meditație înțelegerea adâncimii momentului. Biserica se vădește a fi antidotul momentului Babel. Nicio construcție – fie ea și deșteaptă, ziguratul era o astfel de alcătuire non-formală pentru vreme – nu apropie de Dumnezeu dacă este făcută fără a jertfi orgoliul. Amestecarea limbilor e cea mai mică pedeapsă ce o puteau primi oameni pentru o scară ce se voia de la pământ la cer. Când de fapt, am povestit noi împreună în Duminica femeii samarinence, lui Iacob i se arătase o scară ce cobora din cer! Putem înțelege asta și în gestul Voievozilor ori ctitorilor de odinioară care ridicau locașul construit și-l închinau cu evlavie lui Dumnezeu. Pare, prin dinamica icoanei, că acela, ctitorul, primește Biserica din cer și nu cerul o biserică de pe pământ. Așa și pictorii de biserici. Se pleacă dinaintea sfântului protector al Bisericii-locaș ori a Maicii Domnului predând Biserica dinaintea lor. E o predare cu brațele întinse, ca și cum ar prelua locașul de sus. Cum și este. L-am aflat pe Dobromir cel Tânăr făcând aceasta în pictura Snagovului. E un monah de Ev Mediu (un pic peste 1560) rătăcind prin Ierusalimul vremii Mântuitorului. Pe care Îl caută, Îl află și-I închină pictura ca de chivot a Locașului.

Pentru aceasta era nevoie de Duhul Sfânt. Pentru ca aceste planuri de viață vie să se unească în azimutul de har al Bisericii. Biserica-locaș și Biserica-Trup tainic al Mântuitorului Care-i și este Cap. Desigur că oamenii ce zidesc și îngrijesc – să nu spun administrează ori managerizează că sună a economic pur – Biserica sunt nesiguri și uneori nesuferiți. Par că fac parte, uneori, din povestea cu Turnul Babel. Când o fac intenționat nici nu sunt altceva decât niște idolatrii la propriile forțe, la propriile interese. Îndrăznesc chiar a spune că sunt niște nefericiți. Cine îndrăznește să fie nefericit având atât de mult Har la îndemână nu poate fi îndreptat ușor. Și uneori caută îndreptățire tocmai în... har. Dar nu prea ține. Căci Dumnezeu nu poate fi înșelat. Dar avem din prea plin pe ceilalți. Oamenii-Duhului care devin în timp oameni-Duh. Care umplu de sens suferințele noastre. Le află chei luminoase celor mai nenorocite tenebre. Deschid uși ce par încuiate în sufletele noastre. Ne ajută să vedem, vindecând orbirile. Ne ajută să rostim adevărul, vindecându-ne de absolutismul nenorocit al minciunii. Inclusiv al minciunii de sine. Sunt oamenii-Duh care ne cheamă în casa unde șed Apostolii. Locașul unde timpul este cu Dumnezeu, adică un timp îndumnezeit. Căci vedem și noi că deși duhul bate precum vântul nu se aprinde decât acolo, peste comunitatea foștilor ucenici fricoși. Deveniți, prin Har, Apostoli Neînfricați.

Pogoară Duhul Sfânt. Ne aprinde ca să prindem în retina sufletului Sărbătoarea Treimii. Nimic nu mai este atât de complicat în creștinism de când a renunțat să fie religie și a devenit mod de viață. Oamenii-Duh umplu de sens vederea Treimii. Nu mai este simplă adorația, ci și Cuminecare. Chiar fragmentată uneori de o putere seculară ea nu se secularizează niciodată. Căci Dumnezeu nu poate fi lipsit de Duhul Său Sfânt niciodată. Cine sărăcește pe Dumnezeu de Una din Persoanele Cele Ce-L fac Veșnic, Unul și Sfânt atentează la veșnicia, unicitatea și sfințenia Sa. Au pățit-o infatuații judecători din Joia și Vinerea mare, de la care abia au trecut cincizeci de zile indiferent câți ani ar fi trecut. Au pățit-o și o pățesc toți aceia care caută să strice Treimea de dragul troicilor lor ideologice. Harul lui Dumnezeu se strecoară în viețile noastre cu smerenia Mirelui în căutarea surâsului Miresei Iubite. Biserica-Mireasă naște Oamenii-Miri și oamenii-Duh caută să-i țină vii, legați de veșnicia și nemurirea Împărăției Treimii. E sensul deplin al Sărbătorii.

Îndrăznesc să adaug un gând pentru sibieni. E Hramul cetății noastre. Un Hram legat de Dumnezeu, ca toate hramurile. O Treime din cer sprijinind, în accepțiunea arhiereilor și preoțimii românești din Transilvania, treimea unității de Neam. Căci Moldova, Țara Românească și Transilvania asemeni unei troițe de Neam se află în miezul României. Iar toate celelalte regiuni izbucnesc din Crucea Unității asemeni razelor Învierii din Crucea Patimii lui Hristos. Așa gândeau ei. Noi gândim ca noi. Uneori așa. Alteori altfel. Dar trebuie să recunoaștem că avem nevoie mare de oameni-Duh și oameni-Miri pentru ca Țara să rămână întreagă. Întreagă nu cum ne-a dăruit-o Trianonul, ci cum ne-au dat-o moștenire cei care credeau că o Treime din cer unește troița România și razele ei într-o singură Patrie.

Sursa: tribuna.ro