Psalmul 103, psalmul vecerniei de fiecare zi, ne poartă gândul către multe nuanţe ale vieţii noastre. Ne oprim numai la versetul 31, pentru a recunoaşte o realitate constantă a vieţii de care ne dezicem, voit sau nu. Este vorba despre Adevărul că Duhul Sfânt este Viaţa şi subzistenţa reală a întregii existenţe: „Trimite-vei Duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului”. Sfântul Eferm Sirul dezvoltă această realitate, zicând că: „Adevărata hrană a omului este harul. Bogăţia bunătăţii Sale este asemenea izvorului de apă ce curge necontenit şi adapă pe toţi cei care însetează. Din belşugul harului, Dumnezeu hrăneşte puterile cereşti şi tot El dă hrană în toată suflarea pământului” (Psaltirea, Chişinău, 2008, p. 153). Detaliind puţin, putem spune că tot ceea ce suntem, tot aerul respirat, toate alimentele consumate zilnic de om sau hrana vieţuitoarelor de pe pământ, tot harul plasticizat şi diversificat după trebuinţele fiecăruia sunt oferite de Creator spre susţinerea vieţii biologice. Prin urmare, numai harul Duhului Sfânt este Viaţă: pentru trupul însufleţit al vieţuitoarelor, pentru trupul cu suflet viu al oamenilor şi pentru toată existenţa creată văzută şi nevăzută. Nimic nu există în afara harului, nimic nu creşte, nimic nu rodeşte şi, mai ales, nimic nu se desăvârşeşte.

Când zicem despre Duhul Sfânt că este Viaţă şi Dătătorul de Viaţă, nu mărturisim altceva decât Adevărul că tot ceea ce este creat în cer şi pe pământ îşi are ultimul suport al existenţei în Duhul Sfânt. El este Viaţa tuturor celor create, pentru că este Duhul Persoană a Tatălui ce se odihneşte în Fiul. Duhul nu este un anume gen de viaţă, eventual o viaţă/ energie spirituală aparte, valabilă doar pentru oamenii credincioşi. Nicidecum. El este Viaţa Însăşi a tuturor celor ce există şi sunt aduse la existenţă, a celor minerale, a celor vegetale, a fiinţelor necuvântătoare şi a celor cugetătoare. Acestea din urmă, fiind persoane, cred sau nu în această realitate. Diferenţa între unii şi alţii constă în aceea că cei ce cred recunosc și simt că adevărul vieţii lor nu rezidă în ei înşişi, ci în Duhul Sfânt.

Pentru cei care cred, sunt deplin încredințați că în afara Duhului Sfânt nu există viaţă. Este o singură viaţă şi aceasta este numai prin şi de la Duhul Sfânt. Mai multe calităţi ale vieţii şi toate variaţiile ei sunt exprimate datorită diversităţii creaţiei – și ea rod al harului inepuizabil în manifestare – dar, în esenţa ei, Viaţa este una singură. În zadar se amăgesc unii că pot avea propria viaţă de care pot dispune cum vor şi, în consecinţă, se cred stăpâni peste ea. Toţi aceştia uită că nici nu şi-au dat propria viaţă, nici nu o pot păstra la nesfârşit, după cum nici nu o pot anula în vreun fel. Altul este cel care le-a dat-o şi Acelaşi o ia când binevoieşte, dincolo de voinţa şi libertatea lor, pentru că doar El o poate păstra la nesfârşit. Omul, însă, poate colabora la conştientizarea acestei Realități, ceea ce corespunde întru totul cu existența lui fericită sau, dimpotrivă, o poate risipi de unul singur în sensul că, refuzând relația cu Izvorul Vieții, niciodată nu va ajunge să se bucure deplin de calitățile ei uimitoare.

Din această perspectivă, înţelegem că orice efort al omului consumat în afara Duhului Sfânt este o risipire a consistenţei propriei vieţi. Se scurge din noi cheful de viaţă ori de câte ori punem stăpânire abuzivă pe propria viaţă. Devenim apatici, trişti, posomorâţi, nemulţumiţi de tot ceea ce facem şi de toate câte ni se întâmplă nu din alt motiv, ci din acela că ne trăim propria viaţă în mod autonom şi egoist. De altfel, tocmai în aceasta constă secretul vieţii fiinţelor create şi, mai ales, al omului: de a nu-şi trăi viaţa singure. Viaţa trăită la singular este o viaţă risipită, o viaţă stearpă, o viaţă neîmplinită şi, de aceea, grozav de tare chinuită. Iar de un astfel de iad nimeni şi nimic nu ne mai poate scăpa. Nici chiar Dumnezeu.

Păcatul împotriva Duhului Sfânt la care face referire Mântuitorul Hristos atunci când zice: „Orice păcat şi orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotrivaDuhului nu se va ierta. Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fi” (Matei 12, 31-32), poate fi înțeles ca opţiunea egoistă de a ne măsura propria viaţă cu percepțiile mărunte ale raţionamentelor noastre limitate. Este păcatul împotriva propriei vieţi. Este păcatul omului care luptă în mod voit la risipirea propriei vieţi, la uciderea ei, a Duhului Vieții din ea care, Duhul Adevărului fiind, nu poate fi primit decât așa cum Este. Iar cu acest păcat, Duhul Sfânt, Singurul susţinător continuu al vieţii, nu poate fi de acord. Altfel spus, acest păcat nu ni se iartă şi nu ni se va ierta nu pentru că ar exista ceva ce Dumnezeu nu poate ierta, ci pentru că Dumnezeu, Care este Viaţa noastră, nu poate fi de acord cu voinţa omului de a-şi ucide propria viaţă. Nu poate binecuvânta şi nici îngădui aşa ceva. De ce? Pentru simplu motiv că El nu-şi retrage cuvântul dat: acela de a fi viaţa noastră în veci de veci (Coloseni 3, 3-4). Şi, dacă ne-a adus din nefiinţă la viaţă, făcându-se El Viaţa noastră, chiar dacă noi nu ne mai dorim această viaţă şi vrem să nu mai fim, pe El nu-L vom putea convinge niciodată să se sustragă voinţei de a vrea să ne susţină propria noastră viaţă. El ne iubeşte şi iubirea Lui e viaţa noastră neîntreruptă. Însă, această nepotrivire de voinţe este singura care mai susţine încă iadul în existenţă. Căci, între voinţa omului de a-şi nega propria viaţa şi voinţa Duhului Sfânt de a păstra această viaţă la nesfârşit se deschide gura iadului, ca o dorinţă permanentă a omului de a suferi de unul singur, în loc să recunoască Darul Vieţii de la Duhul Sfânt şi, astfel, să se bucure în veci.

De fapt, cheia vieţii noastre fericite este (re)cunoaşterea continuă că viaţa noastră este Darul Duhului Sfânt în noi. Această încredinţare permanentă dă „gust” bun vieţii, îi dă calitate, adâncime, nuanţe nebănuite şi nesfârşite şi o consistenţă plină de plusuri. Este un circuit de reîmprospătare continuă a vieţii, care se susţine prin voinţa omului de a mulţumi Domnului pentru Darul Vieţii şi prin voinţa Duhului Sfânt de a oferi continuu noi şi noi calităţi, sensuri şi înţelesuri vieţii noastre astfel zidite.

În consecinţă, trăim o viaţă trăită. Purtăm în noi viaţă din Viaţa Duhului Sfânt, Cel care Se face temei de neclintit atât al ivirii noastre la viaţă, cât şi al susţinerii noastre veşnice în ea, ca viaţă continuu împărtăşită. Iar dacă El S-a oferit pe Sine să însufleţească amorţita nefiinţă, făcându-o să înflorească în minune, cum nu I ne vom oferi şi noi în gest de mulţumire că ne-a făcut fiinţe atât de minunate? Această mulţumire este simpla şi nebănuita reţetă a vieţii noastre fericite, împlinite şi îndumnezeite în Duhul Sfânt, prin Fiul până la Tatăl.