Duhul Sfânt, când se atinge de inima cuiva, acela nu mai poate să fie aspru; acelui om îi pare rău de toate mărunțișurile, îi pare rău și de unele mărunțișuri despre care zici că alea nu-s chiar păcate.

Când Duhul Sfânt vrea să ajute pe cineva, atunci devine în acest fel: dacă el vrea să ducă o viață de pocăință, în unele dăți, Duhul Sfânt se lasă simțit pe măsura pocăinței și a smereniei; dacă el a unit osteneala cu smerenia, atunci Duhul Cel Sfânt se lasă simțit și-l ajută pe om să ajungă acolo: eu dorm și inima mea priveghează.

Dacă a unit osteneala cu smerenia îl ajută Duhul Sfânt, dar dacă a unit osteneala lui cu pomenirea de rău, cu cârtirea sau cu tulburarea, atunci Duhul Cel Sfânt nu-l ajută. Poți să te rogi ani întregi, că nu te-ajută; doar dacă noi unim smerenia cu osteneala – fie din priveghere, fie din metanii – atunci se lasă simțit Duhul Sfânt.

(Părintele Proclu Nicău, Lupta pentru smerenie și pocăință, Editura Agaton, Făgăraș, 2010, pp. 25-26)