Evanghelia acestei Duminici își începe lectura cu o săptămână înainte. Odată cu Duminica Învierii citim o primă parte – Ioan 20, 19- 25. Se închide parabola Învierii cu o altfel de îndoială decât a celor care credeau că i-au pus capăt propovăduirii Domnului, cu îndoiala dată de uimire. Acel „nu cred” pe care îl auzim deseori când dăm o veste bună. E uimirea care e luminată de speranță. Nu cea cârcotașă, care se miră fără bucurie, fără să înțeleagă împlinirea așteptării. Toma Geamănul e un „întârziat” la marea Întâlnire din Foișorul cu uși trecute de Hristos fără să le strice. Nu i se vorbește de către Înviat, ci de martorii Lui. Toma și să-i creadă nu-i vine a crede – iertat fie-mi jocul de cuvinte – pentru că bucuria speranței lui dublată de o infinită dragoste pentru Iisus Hristos îi obligă firea să ceară argument. Iar argumentul e Domnul Cel Înviat.

Observați că nu cere să îl cuprindă Lumina cea necuprinsă de Înviere. Cere semnele cuielor din mâinile Sale și semnul însulițării din coasta Sa, gestul prin care Domnul se identificase Ucenicilor Săi (Ioan 20, 21). Nu cere nimic mai mult decât ceilalți și primește răspunsul în Hristos. Care Îl cheamă la identificare (Ioan 20, 27). Ca la o nouă apostolie. Ca la o înnoire a chemării dintâi. De unde grija aceasta a lui Toma? Tradiția ne spune – și apocrifele subliniază din plin – că Toma se chema Geamănul tocmai pentru că semăna cu Iisus. Pe seama acestei asemănări se pune plecarea lui din Ierusalim din îndemnul lui Iisus Hristos. Pentru a evita confuzia. Așa e acum. Toma nu cere pentru el, cât pentru ceilalți. Unde nu se mai asemăna cu Hristos era în semnul Pătimirii. Se „des-gemănase”, dacă vreți, prin traumatica și dezumanizanta dramă a Crucii. Toma știe. Domnul știe. Prin Toma aflăm și noi. E vestea cea nouă prin care apostolul lui Hristos rămâne în istorie până în veac. Strigătul de ușurare și izbăvire: „Domnul meu și Dumnezeul meu” (Ioan 20, 28). E ca o convingere asupra propiei îndoieli. Asupra propriei neputințe de a înțelege totul.

De aceea, cred că merită să ne reamintim că Părintele Teofil de la Sâmbăta ne învăța discret că Toma atinge numai după imnografie rănile doveditoare. Că Scriptura e rezervată și privind la psihologia omului cu nădejde și care iubește pe Domnul Hristos, nici Toma nu pare a avea nevoie să atingă rănile morții pentru a crede în Înviere. Cântarea însă insistă. Insistă pentru că prin atingere se face dovadă nouă, nouă celor de acum. Biserica se îngrijește de noi, nu de Toma. Și pentru noi îndemnul e sincer: cercetează pe Domnul pentru a crede în El.

Suntem la o săptămână de la Înviere. Putem bănui vânzoleala și teama, curajul și durerea ce încă mai trecea prin gândurile Apostolilor. Scriptura nu insistă de pomană pentru a ne spune cum Apostolii stau împreună pentru a înfrunta frica și posibila prigoană. Și că o fac în locul în care împliniseră cu Domnul acum înviat ritualul Cinei Dumnezeiești, așezare a Liturghiei de azi în centrul cultului de închinare. Datele Arheologiei biblice ne arată că Triciclumul – foișorul găzduirii – era oarecum protejat prin așezarea sa dincolo de poarta numită a esenienilor, mai curând în cartierul acestora decât în cel asupra căruia oamenii-neoameni ai Templului aveau autoritate totală. Și știm azi că locul era aproape de locul în care Maica Domnului era găzduită de Evanghelistul Ioan, cel mai probabil Ucenicul pe care Ana și Caiafa – ce nu au departe casa în care au batjocorit pe Domnul – îl cunoșteau. Erau oarecum retrași în cel mai corect unghi de siguranță. Puteau zări dacă venea cineva după ei. Dar nu au putut surprinde venirea Domnului la ei. E impresionant episodul și pentru că în loc să le răspundă fricii cu frică, Domnul Hristos îi îndeamnă la „risipă” de iertare. Suflarea de Duh Sfânt anunțând Rusaliile. Sau, dacă vreți, Duminica Învierii fiind Rusaliile mici, premergătoare viforniței de Duh din Duminica Rusaliilor. Era începutul unei Cincizecimi fără sfârșit.

De ce se arată Toma altfel decât ei? Nu primise posibilitatea iertării în Duhul Sfânt și este foarte posibil să nu se fi putut ierta pentru că nu fusese acolo. Taina este adâncă pentru că prin acesta și „recuperarea” lui Petru se vădește adevărată Rugăciunea din Ghetsimani: „pe nici unul nu îl voi pierde”.  Dacă vă gândiți că Iuda e pierdut, aș vrea să vă aduceți aminte că el nu trecuse pârâul spre Muntele Măslinilor, ci Rubiconul trădării, vânzând pe Domnul în timp ce El se ruga pentru el. Toma știe toate acestea. Știe și vrea să pecetluiască credința prin cunoaștere. Pentru că știe că cel care crede în Fiul, crede și în Tatăl care L-a trimis și mai ales își va fi adus aminte de cuvintele Domnului: „nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi” (Ioan 14, 18) și mai ales „Încă puțin și lumea nu mă va mai vedea; voi însă Mă veți vedea, pentru că Eu sunt viu și voi sunteți vii. În ziua aceea veți cunoaște că Eu sunt întru Tatăl Meu și voi în Mine și Eu în voi” (Ioan 14, 19-20). Fără a exagera, putem înțelege că Hristos din Toma caută pe Hristos, caută identificarea prin atingere. Prin gestul său, Toma arată că e viu. Dacă în prima Întâlnire ucenicii se bucură că văd pe Domnul (Ioan 20, 20), în aceasta – realizată tot prin intrarea lui Iisus pe ușile încuiate – Toma face pasul următor: argumentează bucuria lor!

M-am întrebat mereu ce s-ar fi întâmplat în mințile noastre sucite spre rațiune dacă Toma nu și-ar fi exprimat dorința de a-L atinge? La cum știu mințile noastre am fi spus – și unii chiar o fac – că Domnul trecând prin uși e o nălucă, precum crezuseră odinioară Apostolii pe când Hristos călca apa, la vreme de furtună. Toma întreabă pentru noi toți. Ca să rămână memoriei credinței atingerea de răni prin care Domnul vindecă rănile noastre. Pentru aceea, Toma ne reprezintă pe Noi. Un Noi așezat cuminte în întrebare. N-ai cum, om fiind, să nu ai întrebări sau dialog interogativ cu Domnul. La toate suferințele și bucuriile noastre, biruințele ori înfrângerile noastre răspunsul e același cu acela oferit lui Toma: „Adu degetul tău încoace și vezi mâinile Mele și adu mâna ta și o pune în coasta Mea; și nu fi necredincios, ci credincios” (Ioan 20, 27). În atingerea-comparație cu rănile Lui, ce mai rămâne din zgârieturile noastre de orgoliu și trup muritor? Ortodoxia nu a dezvoltat o teologie a admirării rănilor lui Iisus, dar nu se dezminte de ele. Le vede ca fantele prin care trece Lumina Învierii dinspre Dumnezeu-Omul spre om. De aceea Hristos ne numește fericiți: „Fericiți cei ce n-au văzut și au crezut” (Ioan 20, 29) arătând diferența fundamentală între cunoașterea rațională și fericire. Credința. Credința care lipsește celor care spumegă ură și neputință în sfărâmarea liniștii și credinței noastre. Taina mâinilor lui Toma atingând rănile Domnului celui Înviat ține mâinile mamelor ce leagănă prunci, ale taților ce frâng pită la masa familiei. Țin mâna învățătoarei ce ajută grijuliu învățătura în literă a pruncilor noștri ori mâna fermă a medicilor care izbăvesc din neputințe trupurile noastre ce-și caută moartea. Sunt mâinile soldaților ce-și strâng arma în mână de grija neamului și mâinile preoților ce frâng Euharistia spre săturarea foamei noastre de Dumnezeu și spre vindecarea de îndoială. Liturghie după Liturghie mâinile lor ating rănile Lui care izbăvesc rănile noastre. Și cuminți întind către noi Trupul și Sângele Celui dispus mereu să intre pe ușile încuiate după care ne adăpostim cu frică de prigonitorii bucuriei noastre.

După ce-l cunoști pe Toma n-ai cum să nu-l iubești. E acolo pentru noi. E în coasta Domnului ca să vindece necredința noastră. Cumplita noastră îndoială de realitate și îmbătare cu aiuritoarea băutură a minciunii. Toma ne vindecă de nebunia de a nu vedea Învierea. Și ne îndeamnă la mărturie. Simplu. Concis: Domnul meu și Dumnezeu meu! Așa cum strigă un copil pe cei ce-i iubește: Totul totului meu! Simplitatea lui ne scutește să facem pe deștepții în ce privește credința. Și să învățăm cu adevărat a cere de la Dumnezeu să vedem și să atingem unde suntem nedumeriți. El știe că vrem să știm și bucuriei aflării îi dă adâncimea rațiunii pline de Lumina Învierii. Nu vă temeți. A crede înseamnă a îndrăzni să cauți!