– Ce fum este acolo?

– Ardem ceva, Părinte.

– Ați dat foc pe vântul acesta?

– Dar a plouat dimineață, Părinte.

– Chiar dacă a plouat și chiar potop să fi fost, dacă va porni un vânt, se va face atâta uscăciune, încât toate vor deveni ca iarba de pușcă. „A plouat”, îți spune alta. Mai demult a luat foc acolo jos din neatenția voastră. Ați uitat? Atunci când cineva se face de râs o dată, trebuie ca după aceea să fie foar­te atent. Dumnezeu ajută acolo unde trebuie, acolo unde nu poate omul acționa omenește. Nu va ajuta nebăgarea noastră de seamă. În felul acesta de­făimăm și pe Sfinți.

– Părinte, oare cum poate înțelege cineva în­totdeauna până la ce punct trebuie să acționeze omenește?

– Aceasta se vede din capul locului. Dar chiar să fi avut intenția să facă ceea ce putea să facă și n-a făcut-o pentru că ceva l-a împiedicat, Dumnezeu îl va ajuta în clipa cea grea. Iar dacă n-a avut intenția, deși a avut curaj, Dumnezeu nu va ajuta. Ți se spu­ne, de pildă, să pui seara zăvorul la ușă, însă tu nu-l pui, pentru că-ți vine greu și spui că va păzi Dumne­zeu. Aceasta nu înseamnă că ai încredere în Dum­nezeu dacă nu pui zăvorul, ci nu-l pui pentru că îți vine greu. Cum să ajute atunci Dumnezeu? Adică să-l ajute pe leneș? Atunci când spun cuiva să pună zăvorul și nu-l pune, numai pentru neascultarea lui trebuie pedepsit.

Orice poate omul să facă omenește trebuie să facă, iar ceea ce nu poate, să lase la Dumnezeu. Iar dacă face mai mult decât ceea ce poate, dar nu din egoism, ci din mărime de suflet, deoarece crede că nu s-a epuizat tot ceea ce poate face omenește, Dumnezeu vede aceasta și Se înduioșează. Pen­tru ca să ajute, El vrea să vadă mai întâi străduința noastră personală. Vezi, Noe s-a chinuit 100 de ani ca să facă Corabia. Tăia lemnele cu fierăstraie de lemn. Afla alte lemne mai tari și le făcea fierăstraie. Oare nu putea face Dumnezeu ceva ca să se termi­ne Corabia mai repede? Le-a spus însă cum să o facă și după aceea le-a dat putere (vezi Facerea 6, 13 și următoarele). De aceea să facem ceea ce putem noi, ca să facă și Dumnezeu ceea ce noi nu putem face.

Odată a venit cineva la Colibă și mi-a spus: „De ce călugării stau aici și nu merg în lume să ajute poporul?”. „Dacă ar fi mers afară în lume să ajute poporul, ai fi spus: «De ce umblă călugării prin lume?». Acum, când nu merg, spui de ce nu merg.” După aceea îmi spune: „De ce călugării merg la me­dici și nu-i ajută Hristos și Maica Domnului ca să se facă bine?”. „Această întrebare mi-a mai pus-o și un medic evreu”, i-am răspuns. „Acesta nu-i evreu”, mi-a spus unul care era împreună cu el. „N-are importanţă că nu este evreu. Întrebarea însă este evre­iască. Și vă voi spune răspunsul ce l-am dat evreu­lui, deoarece este un caz asemănător. «Tu, ca evreu ce ești, trebuia să știi pe de rost Vechiul Testament», i-am spus. «Acolo la Prorocul Isaia se spune că Dumnezeu i-a adăugat încă 15 ani de viață împăratului Ezechia deoarece era foarte bun. A trimis pe prorocul Isaia, care a spus împăratului: Dumnezeu îți mai dăruiește încă 15 ani de viață, pentru că ai distrus crângurile închinătorilor de idoli. Cât despre rana ta – împăratul avea o rană – „Dumnezeu a spus să pui pe ea o turtă de smochine și te vei face bine” (Isaia 38, 4 și următoarele). Dacă Dumnezeu i-a hărăzit încă 15 ani de viață, oare nu putea să-i vindece și acea rană? Însă aceea s-a tămăduit cu o turtă de smochine»”. Lucrurile ce se pot face de către oameni să nu le cerem de la Dum­nezeu. Să ne smerim înaintea oamenilor și să le ce­rem ajutorul.

Până la un punct, omul va acționa omenește, după care se va încredința lui Dumnezeu. Este lucru al egoismului să încerce să ajute cineva în ceva care nu se poate face omenește. În multe cazuri în care omul insistă să ajute, văd că aceasta se face din lucrarea ispititorului, ca să-l netrebnicească. Eu, când văd că nu poate fi ajutată o situație prin mijloace omenești – mai mult sau mai puțin în­țeleg până la ce punct poate ajuta omul și de la ce punct după aceea trebuie să le lase în seama lui Dumnezeu – atunci îmi înalț mâinile spre Dum­nezeu, aprind două lumânări, îi las problema lui Dumnezeu și îndată se rezolvă. Dumnezeu știe că n-o fac din lenevie.

De aceea, atunci când ni se cere ajutorul, trebu­ie să distingem și să ajutăm în cele în care putem. În cele în care nu putem, să ajutăm cel puțin cu o rugă­ciune sau prin a le încredința numai lui Dumnezeu. Și aceasta este o rugăciune tainică.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. Volumul 2. Trezvie duhovnicească, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, ediția a doua, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 309-312)