„Hristos Se naşte, slăviţi-L,
Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L,
Hristos pe pământ, înălţaţi-vă!“

(din Catavasiile Naşterii Domnului)

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Aceste cuvinte de în­demn du­hov­ni­cesc, pe care le auzim cântându-se în sfin­tele noastre biserici cu pri­le­jul marelui praznic al Naş­terii Domnului nostru Iisus Hristos, ne cheamă pe toţi la întâlnirea sfântă şi mântuitoare cu Însuşi Iisus Hristos, Cel ce „plecând cerurile S-a po­go­rât şi S-a sălăşluit în pântecele Fecioarei, fără schimbare, ca într-Însul să înnoiască pe Adam cel stricat prin păcat“1.

Taina Întrupării Fiului veşnic al lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om din iubire nesfârşită faţă de om, este temelia şi inima credinţei creştine. Sfân­tul Evanghelist Ioan, su­pra­numit Teologul sau Apos­to­lul iubirii, copleşit de măreţia iubirii divine milostive, spune că „atât de mult a iubit Dum­nezeu lumea, încât pe Unicul Său Fiu L-a dat, ca oricine cre­de în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“ (Ioan 3, 16).

Sărbătoarea Naşterii Dom­nului nostru Iisus Hristos este, a­­şadar, mai întâi de toa­te, sărbătoarea iubirii mi­los­tive a lui Dumnezeu pentru oa­meni. Fiul lui Dumnezeu Cel veş­nic S-a pogorât din ceruri, S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a fă­cut Om, pentru a dărui oame­ni­lor, păcătoşi şi muritori, ier­ta­rea păcatelor şi viaţa veşnică. Pe cât a coborât El la noi, pe a­tât ne-a deschis nouă drum ca să ne înălţăm spre El.

Sfinţii Părinţi ai Bisericii au me­­ditat adânc asupra înţelesului Tainei Întrupării şi Naşterii ca Om a Fiului veşnic al lui Dum­nezeu, „Care, fără de în­ce­put fiind, primeşte început, năs­cân­du-Se cu Trup în Bet­le­em“2, şi, „neîncăput fiind, încape în pân­tece şi vine să Se nască pen­tru noi, din pântece de ma­mă“3, du­pă cum ne vestesc cân­tă­rile săr­bă­torii Naşterii Dom­nu­lui.

Hristos Domnul, etalonul umanităţii

Sfântul Maxim Mărturisito­rul spune că „prin iubirea Sa mai presus de minte şi ne­sfâr­şi­tă pentru om, Dumnezeu a de­ve­­nit cu adevărat şi prin na­tură tocmai ceea ce iubea“4, a­di­că om, iar în altă parte, a­ce­laşi Sfânt Părinte ne învaţă că Dum­nezeu Cuvântul „a bin­e­vo­it a Se întrupa pentru a ne în­văţa, în limba noastră ome­neas­­­că şi prin pilde, cunoaş­te­rea care de­pă­şeşte orice limbaj, lu­­crurile sfin­te şi ascunse (...), dar şi pentru că El, din iubire pen­­tru noi, Se ascunde tainic în e­­senţa spiri­tu­ală a fiinţelor cre­a­­­te, ca şi în li­te­re, prezent în­treg în fiecare şi în toată slava Sa (...)“5.

Aşadar, Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Om pentru ca omul pă­cătos şi muritor să fie ridicat din păcat şi moarte, să devină sfânt şi să trăiască veşnic, de­oa­rece el a fost la început creat du­pă chipul lui Dumnezeu Cel Sfânt şi veşnic viu. Prin lucra­rea Sa mântuitoare, de unire a o­mului muritor cu Dumnezeu Cel veşnic, Iisus Hristos vinde­că şi curăţeşte firea umană de ce­ea ce îi este nesănătos şi nefi­resc, adică păcatul şi moartea, sur­venite ca urmare a des­păr­ţi­rii omului de Dumnezeu prin ne­ascultare, neînfrânare şi ne­po­căinţă (cf. Facerea 2, 17 şi Ro­mani 6, 23 ).

În acest sens, Pruncul Iisus, Dum­nezeu-Copilul, Se naşte fă­ră de păcat, dar creşte, vie­ţu­ieş­te şi Se luptă într-o lume profund marcată de păcat şi de for­me ale morţii spirituale şi fizi­ce. Primit cu bucurie în Betle­em de îngeri, de păstori şi de ma­gii de la Răsărit, El este, pe de altă parte, prigonit de regele Irod, care caută să-L ucidă. Mai târziu, când va începe acti­vi­tatea Sa publică, Iisus devine iu­bit de mulţimile de oameni pe care-i luminează şi-i hrăneşte spi­ritual cu Evanghelia iubirii veş­nice şi îi vindecă de boli, de pa­­timi şi de pătimiri, prin harul Său, dătător de viaţă sfântă.

Prin însuşi felul Său de-a vor­bi, de-a trăi şi făptui, Iisus Hris­tos ne arată că El este în mod deplin Omul pentru oameni, fiindcă este în mod de­plin Omul pentru Dumnezeu, sau mai precis El este Dum­nezeu-Omul, măsura supremă a umanului sfinţit şi înveşnicit, ca­pabil de iubire infinită şi via­ţă eternă.

„El este pentru mine Milostivirea“

Iisus Hristos, născut dintr-o ma­mă-fecioară, săracă şi sme­ri­tă, într-o peşteră modestă, va fi tot timpul smerit şi sărac ma­te­­rial, dar bogat şi statornic în pu­ritate, sfinţenie şi iubire mi­lo­s­tivă. Model suprem şi pro­mo­­tor constant al adevărului şi al dreptăţii, al smereniei şi al ier­tării, al păcii şi al iubirii m­i­lo­stive, Mântuitorul Iisus Hris­tos vrea să vindece şi să eli­be­re­z­e pe om de ceea ce îl degra­dea­ză şi îl dezumanizează: mân­­dria, minciuna, lăcomia, ne­­drep­ta­tea, ipocrizia şi viclenia, violenţa şi ura. De aceea, El fe­ri­ceşte pe cei smeriţi, pe cei ce îşi plâng propriile păcate, pe cei blânzi, pe cei însetaţi de drep­tate, pe cei milostivi, pe cei cu­raţi cu inima şi pe cei fă­că­tori de pace (cf. Matei 5, 3-12). De fapt, Hristos-Domnul ne a­ra­tă ce este inuman şi ce este u­man, ce determină pe om să ca­dă şi să decadă, dar şi ce ajută pe om să se înalţe în bunătate şi sfinţenie şi să devină mai u­man, adică să ajungă la a­se­mă­narea cu Dumnezeu Cel Sfânt şi Bun.

El nu voieşte moartea pă­că­to­sului, ci să se întoarcă şi să fie viu (cf. Iezechiel 18, 23; 33, 11). El voieşte ca tot omul să se mân­tuiască şi la cunoştinţa a­de­­vărului să vină (1 Timotei 2, 4). De aceea, Iisus laudă pe oame­nii buni şi drepţi, iar pe cei răi şi păcătoşi îi cheamă la po­că­inţă şi îndreptare, la vin­de­ca­­re şi ridicare, pentru do­bân­di­rea iertării, a mântuirii şi a vie­ţii veşnice.

Un imn al spiritualităţii creş­­tine de la începutul secolului al II-lea exprimă acest ade­văr astfel:

„Dragostea Sa pentru mine a sme­rit slava Sa.
S-a făcut asemenea mie, pen­tru ca eu să-L primesc,
S-a făcut asemenea mie, pen­tru ca eu să îmbrac haina Sa.
Nu mi-a fost teamă vă­zân­du-L, căci El este pentru mine Milostivirea.
El a luat firea mea pentru ca eu să-L descopăr,
A luat faţa mea, pentru ca eu să nu-mi întorc faţa de la El“6.

Devenind Om, Fiul lui Dum­nezeu a luat firea noastră că­zu­tă, cu toate slăbiciunile sau a­fe­c­tele sale, adică: foamea, o­bo­sea­la, suferinţa, teama de du­re­re şi moartea. Deşi El a trăit ca Om între oameni, Iisus nu a să­vâr­­şit totuşi păcatul, adică slă­bi­ciu­nile firii Sale umane nu au de­­venit niciodată pentru El mo­ti­ve pentru a Se îndepărta de vo­in­ţa lui Dumnezeu, nici pen­tru a în­călca legea iubirii de Dum­nezeu şi de aproapele, a­ceastă le­ge a iubirii smerite şi mi­lostive ca­re reprezintă speci­fi­­cul per­soa­­nei umane în calita­te de fi­in­ţă creată după chipul lui Dum­nezeu sau al comuniunii treimi­ce de viaţă şi iubire e­ter­nă.

Iubiţi fraţi şi surori,

Hristos-Domnul S-a făcut pur­­­tător de trup pământesc, ca pe noi, oamenii, să ne facă pur­tă­tori de Duh Sfânt ceresc. El S-a fă­cut Om, ca pe noi, oame­nii, să ne îndumnezeiască prin har. Fiul preaslăvit al lui Dum­nezeu S-a făcut Fiul smerit al O­mului, ca pe noi, oamenii, să ne înalţe la demnitatea şi slava de fii du­hov­niceşti ai lui Dum­nezeu, du­pă cum spune Sfântul A­postol şi E­vanghelist Ioan, prin cuvinte­le: „Şi celor câţi L-au pri­mit, care cred în Numele Lui, le-a dat pu­te­re ca să se facă fii ai lui Dum­nezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din pof­tă băr­bă­tească, ci de la Dum­nezeu s-au născut“ (Ioan 1, 12-13). Hristos a cobo­rât din ce­ruri, S-a zămislit din pân­tecele u­nei fe­mei fecioare şi S-a năs­cut într-o peş­teră, în in­te­­riorul pă­mântului, ca pe noi oa­­menii să ne înal­ţe prin har în interio­rul Îm­pă­ră­ţi­ei cerurilor, în inti­mi­tatea iubi­rii Prea­sfin­tei Trei­mi.

Taina Întrupării lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, despre care Sfân­tul Ioan Damaschin spune că e „singurul lucru nou sub soa­­re“, este cântată cu fior sfânt în toate cântările bise­ri­ceşti ortodoxe, arătându-ne mai lămurit că rostul Întru­pă­rii Fiului lui Dumnezeu este sfin­­ţirea omului şi participarea lui la viaţa veşnică: „Veniţi, cre­din­cioşilor, să ne înălţăm dum­ne­­zeieşte şi să vedem cu ade­vă­rat dumnezeiasca pogorâre de sus în Betleem şi curăţindu-ne min­tea prin viaţă curată să a­du­­cem în loc de mir fapte bun­e; să pregătim prin credinţă in­tra­­rea sărbătorii Naşterii şi cu cei de sus să strigăm: Slavă în­tru cei de sus lui Dumnezeu, Ce­lui în Treime, prin Care S-a a­­rătat între oameni bună­vo­i­rea mântuind pe Adam din bles­temul cel dintâi, ca un iubi­tor de oameni!“ 7.

Să oferim daruri ca răspuns la iubirea milostivă a lui Dumnezeu

Taina coborârii Fiului lui Dum­nezeu în lume şi a apro­pi­e­rii Lui maxime de noi, oame­nii, ne cheamă să ne ridicăm şi să ne apropiem şi noi de El, să-L în­tâmpinăm în viaţa noastră, prin dreaptă credinţă, prin ru­gă­ciune, prin împărtăşirea cu Sfin­tele Taine şi prin fapte bu­ne. Să-L întâmpinăm pe Hris­tos în sufletul şi în casele noastre şi să ne bucurăm de lumina sărbătorii!

Hristos-Domnul, plecând Ce­­ru­rile şi pogorându-Se întru sme­­renie, vine şi astăzi la noi în mul­te forme, ca un călător sau pe­lerin necunoscut, prin chi­pu­ri­le smerite ale oamenilor să­raci, ale copiilor orfani şi ale bă­trâ­nilor abandonaţi, ale bol­na­­vi­lor suferinzi şi singuri, ale oa­me­nilor îndoliaţi şi întristaţi, ale oamenilor flămânzi şi fără de adăpost (cf. Matei 25, 31-46).

În viaţa noastră de fiecare zi, dar mai ales în aceste zile de săr­­bătoare, să oferim celor din ju­­rul nostru daruri şi semne ale bu­­curiei. Să aducem bucurie în ca­­sele şi în sufletele în care se a­flă tristeţe şi singurătate, boa­lă şi sărăcie, suferinţă şi în­stră­­i­na­re. Să răspundem iubi­rii ne­măr­gi­nite a lui Hristos, Cel Care a ple­cat cerurile şi S-a po­gorât pen­tru mântuirea oa­me­­nilor, cu fap­te ale iubirii noas­tre frăţeşti, şti­ind că ade­vă­­rata credinţă este cre­dinţa „lu­­crătoare prin iubire“ (Ga­la­teni 5, 6).

Să nu uităm în rugăciunile noas­tre şi în faptele iubirii noas­tre frăţeşti de Crăciun şi de Anul Nou nici pe fraţii noştri ro­mâni care se află departe de ţa­ră şi de casă, dincolo de gra­ni­ţele României. Ne rugăm Dom­nului Iisus Hristos să le dă­­ruiască ajutor în viaţă şi în păs­trarea şi cultivarea cre­din­ţei ortodoxe şi a spiritualităţii ro­mâneşti, pentru ca munca sau studiul lor în străinătate să nu devină îndepărtare sau în­străinare spirituală de cei dragi ai lor din România.

Dreptmăritori creştini,

În noaptea de 31 decembrie 2014 spre 1 ianuarie 2015 şi în zi­ua de Anul Nou să înălţăm ru­găciuni de mulţumire lui Dum­nezeu pentru binefacerile pri­mite de la El în anul 2014 ca­re a trecut şi să-I cerem aju­to­­rul în toată lucrarea cea bu­nă şi folositoare din anul nou în care intrăm.

Sfântul Sinod al Bisericii Or­todoxe Române a declarat a­nul 2015 drept Anul omagial al mi­siunii parohiei şi mănăstirii azi şi Anul comemorativ al Sfân­tu­lui Ioan Gură de Aur şi al mari­lor păstori de suflete din eparhii.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Ar­hiepiscopul Constantino­po­lu­lui, a fost cel mai mare predi­ca­tor al Bisericii Ortodoxe. El a a­părat şi a promovat sfinţenia şi dem­nitatea familiei, lumina şi vir­tuţile vieţii monahale şi lu­cra­­rea filantropică a Bisericii în societate. A fost nu doar un ma­re tâlcuitor al Sfintei Scrip­turi, ci şi un luptător pentru dem­nitatea fiinţei umane, pentru dreptate şi sfinţenie. Dascăl al pocăinţei, al rugăciunii şi al mi­losteniei, Sfântul Ioan Gură de Aur ne învaţă cum să ne îm­bo­găţim prin milostenie, adu­nând comori în ceruri. Prin mi­los­­tenie, spune Sfântul Ioan Gu­ră de Aur, facem cea mai bu­nă investiţie, asigurăm darul nos­tru pentru eternitate, deoa­re­ce toate darurile şi in­ves­ti­ţi­i­le lumeşti sunt în orice clipă în pri­mejdie de a se pierde. Nu­mai darurile pe care le oferim lui Dumnezeu şi săracilor nu sunt în primejdie de a fi furate sau distruse, ci ele aduc la timpul potrivit roade cereşti şi lu­mi­nă dumnezeiască, adică via­ţă şi fericire veşnică în Îm­pă­ră­ţia lui Dumnezeu.

Din perspectiva lumii secu­la­­rizate de astăzi, în care pri­mea­ză agonisirea de bunuri ma­teriale trecătoare şi indivi­du­­alismul egoist în detrimentul cultivării virtuţilor creştine, ca iubirea de Dumnezeu şi de a­proa­pele, sfinţenia şi smerenia, se simte tot mai mult nevoia u­nei lucrări pastoral-misionare co­mune, pentru a intensifica păs­­trarea identităţii creştine prin cunoaşterea vieţii sfinţilor ca modele duhovniceşti, pentru a spori în credinţă şi fapte bune spre asemănarea omului cu Dum­­nezeu Cel milostiv şi sfânt.

Sperăm că toate aceste va­lori ne vor ajuta să zidim du­hov­ni­ceşte Biserica din suflete, dar şi să contribuim mai mult la con­struirea Catedralei Mân­tu­i­rii Neamului, ideal sfânt al mul­tor generaţii, dacă ne gân­dim că anul acesta s-au îm­pli­nit 130 de ani (1884-2014) de când regele Carol I a promulgat Le­gea Catedralei, care însă a­bia acum se construieşte concret, ea fiind o necesitate prac­ti­că şi un simbol al demnităţii noas­tre naţionale.

În aceste zile de sărbătoare şi bucurie sfântă pentru viaţa noas­tră creştină, vă îndemnăm pe toţi, cu părintească şi fră­ţeas­că dragoste în Hristos, să a­ră­taţi lumina dreptei credinţe şi a faptelor bune pretutindeni un­de vă aflaţi, să împărtăşiţi şi al­­tora bucuria sfintelor săr­bă­tori ale Crăciunului, Botezului Dom­nului şi Anului Nou!

Tuturor vă adresăm urările tra­diţionale: Sărbători fericite! şi La mulţi ani!

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dum­nezeu Tatăl şi împăr­tă­şi­rea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!“

(2 Corinteni 13, 13).

Al vostru către Hristos-Dom­­nul rugător,
cu părinteşti binecuvântări,

† DANIEL
Arhiepiscopul Bucureştilor,
Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei,
Locţiitor al Tronului Cezareei Capadociei
şi
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Note: 1 ‑Mineiul pe Decembrie, ziua a 25-a Litia, stihira 4, al­că­tu­ire a lui Ioan Monahul, Ed. Institu­tu­lui Biblic şi de Mi­siune al Bi­se­ri­cii Or­to­do­xe Române, Bucureşti, 2005, p. 434.

2 ‑Mineiul pe Decembrie, Tro­par - Cân­tarea I, Canonul Îna­inte­prăz­nuirii, p. 368.

3 ‑Mineiul pe Decembrie, Tro­par - Cântarea a VI-a, Ca­no­nul Înain­te­prăznuirii, p. 373.

4 ‑Sfântul Maxim Mărturisi­to­­rul, Ambigua, trad. pr. prof. Du­mitru Stăniloae, Ed. In­sti­tu­tu­lui Biblic şi de Mi­siune a Bi­se­ri­cii Orto­do­xe Române, Bucu­reşti, 2006, p. 78.

5 ‑Sfântul Maxim Mărturisi­to­­rul, Ambigua, PG 91, pp. 1285-1288, apud Daniel, Pa­triarhul Bi­se­ri­cii Orto­do­­xe Române, Comori ale Or­­todoxiei, Ed. TRINITAS, Iaşi, 2007, pp. 278-279.

6 ‑Odes de Salomon, 7 (The Odes and Psalms of So­lo­mon, R. Ha­r­ris, A. Mingana (eds), II, 240-241), citat de Olivier Clé­ment, Sources, p. 37, apud Da­ni­el, Pa­tri­­ar­hul Bisericii Or­to­do­xe Ro­mâne, Comori ale Or­to­do­xiei, Ed. TRINITAS, Iaşi, 2007, p. 281.

7 ‑Mineiul pe Decembrie, Rân­du­ia­la Ceasurilor îm­pă­­răteşti, Cea­sul al VI-lea, sti­hiră glasul 1, p. 415.