Atât de tare își bate joc dracul de noi, încât ne face să credem că noi pe toate le facem, când, în realitate, a iubi și a dărui sunt verbe care nu se leagă de noi, ci de Hristos. Nu putem iubi și nu putem dărui decât ceea ce Dum­nezeu sistematizează și construiește în noi ca iubire și ca dăruire. Și, într-un fel sau altul, cine pierde din vede­re că Dumnezeu este dăruitorul iubirii și că Dumnezeu este ziditorul iubirii în dar pierde din vedere esența vieții sale, nu doar între oameni, ci și în Hristos, până la urmă.

Știți că noi ne definim întotdeauna Ortodoxia spunând că este un mod de viață în Hristos – nu-i filozofie, nu-i ideologie, nu este fanatism, nu este fixație. Se întâmplă însă de multe ori să nu avem curaj să spunem asta – că Ortodoxia n-are voie să aibă fixații, că n-are voie să aibă încrâncenări. Cum să fii ortodox încrâncenat împotriva cuiva? Nici măcar împotriva păcătosului, căci Dumnezeu urăște păcatul, dar îl iubește pe păcătos. Tocmai încrân­cenările acestea ale noastre în încercarea de a dovedi, în permanență, structura noastră foarte fermă ne îndepăr­tează de ceea ce vă spuneam, de modul de viață pe care, cu atâta drag, îl numim viața în Hristos.

(Părintele Constantin Necula, Creștinism de vacanță, Editura Agnos, Sibiu, 2011, pp. 9-10)