Dacă deznădejdea, care vine din neîncrederea în bunătatea lui Dumnezeu, este mare primejdie pentru mântuire, apoi încrederea nesocotită în dumnezeiasca milostivire este și mai vinovată și mai primejdioasă. Prin deznădejde, omul își taie orice putință de îndreptare, iar nesocotita încredere nu mai vrea să facă fapte bune și păcătuiește cu știință și cu voie liberă; amândouă sunt păcate grele împotriva Duhului Sfânt și duc la pieire veșnică.

Duminica Înfricoșătoarei Judecăți tocmai asupra acestei primejdii atrage atenția. Da, Dumnezeu este nespus de bun, iubitor și milostivirea Lui este fără de margini; dar totodată este nespus de drept. „Milostiv și drept este Domnul”, zice Psalmistul (Psalmul 114, 5) și „dreptatea Domnului rămâne în veac”. În curgerea vieții pământești, noi vedem mai mult milostivirea Sa cea nemărginită, dar va veni ziua când Dumnezeu se va arăta mai ales în lumina dreptății Sale, ziua Înfricoșătoarei Judecăți. „Toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos”, zice Apostolul (Romani 14, 10); atunci, „Dumnezeu va judeca lumea cu dreptate, va judeca neamurile fără strâmbătate”.

Dar ce este „dreptatea dumnezeiască”? În cântările de la utrenia acestei duminici auzim: „Când se vor așeza scaunele și se vor deschide cărțile și Dumnezeu va ședea la judecată… O, amar va fi atunci, păcătoșilor! O, ce ceas va fi atunci!”… 

(Protosinghelul Petroniu Tănase, Ușile Păcăinței, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1994, pp. 25-26)