Cel mai eficient mijloc în lupta cu religia a fost ruperea copilului de lângă propria lui mamă. Pentru ca să se atingă acest scop, era necesar ca mama să fie determinată să se angajeze. Pentru aceasta, se micşorau salariile unei părţi a populaţiei, care nu permiteau ca familia să fie întreţinută numai de către unul din părinţi. Pe lângă acestea, se cerea schimbarea psihologiei femeilor, ca să le determine să considere serviciul mai presus de responsabilităţile de mamă şi soţie.

Cu alte cuvinte, activitatea de producţie şi socială a femeilor este sortită să devină una din condiţiile prin care copiii să fie lăsaţi fie în grija institutelor de stat, fie în cea a străzilor, limitând astfel părinţii de a exercita influenţă asupra copiilor. Când, la sfârşitul anilor ’50 şi începutul anilor ’60, a început un nou val împotriva religiei, toate ziarele scriau că forma de bază a educaţiei copiilor trebuie să fie şcolile-internat, deoarece ele permit ca educaţia copiilor să se desfăşoare aşa cum dorea statul şi nu după voia părinţilor.

Încă Platon scria, atunci când vorbea despre cum trebuie să fie un stat ideal: „Copiii aparţin mai mult statului decât părinţilor”, iar un scriitor creştin din primele secole spunea: „Dumnezeu ne-a dat o bucurie mare: posibilitatea să ne educăm singuri copiii!”.

(Preot Prof. Gleb Kaleda, Biserica din casă, Editura Sophia, București, pp. 223-224)