În vremea aceea, ieșind Iisus din corabie, îndată L-au cunoscut cei din ținutul Ghenizaretului. Și străbăteau tot ținutul acela și au început să-I aducă bolnavi pe paturi, acolo unde auzeau că este El. Și oriunde intra, în sate sau în cetăți sau în târ­guri, puneau la răspântii pe cei bolnavi și-L rugau să le îngăduie să se atingă măcar de poala hainei Sale. Și câți se atingeau de El, se vindecau. Și s-au adunat la El fariseii și unii dintre cărturari, care veniseră din Ierusalim. Și, văzând pe unii din uce­nicii Lui că mănâncă pâine cu mâinile necu­rate, adică nespălate, cârteau; căci fariseii și toți iudeii, dacă nu-și spală mâinile până la cot, nu mănâncă, ținând datina bătrânilor. Și când vin din piață, dacă nu se spală, nu mănâncă; și alte multe sunt pe care au primit să le țină: spălarea paharelor și a urcioarelor și a vaselor de aramă și a paturilor. Și L-au întrebat pe El fariseii și cărturarii: Pentru ce nu umblă ucenicii Tăi după datina bătrânilor, ci mănâncă pâine cu mâinile nespălate? Iar El le-a zis: Bine a prorocit Isaia despre voi, fățarnicilor, precum este scris: «Acest popor Mă cinstește cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Însă, în zadar Mă cinstesc ei, învățând învățături care sunt porunci omenești». Căci, lăsând porunca lui Dumnezeu, țineți datina oamenilor. (Marcu 6, 54-56; 7, 1-8) (Luni în săptămâna a 16-a după Rusalii)

Atât de mult se vorbea în satele din Galileea despre Domnul Iisus, despre cuvintele și minunile Sale, încât Evanghelistul afirmă că Mântuitorul, imediat ce a coborât din corăbioară pe țărm, într-o nouă așezare pescărească, a fost recunoscut de localnici. Cu mare rapiditate oamenii dădeau de veste unii altora și de peste tot erau aduși bolnavi, așezați în casele pe unde Se oprea Iisus sau pe la răspântii de drumuri, ca să Se atingă numai de ei și să-i vindece. Ce atmosferă trebuie să se fi creat în jurul Mântuitorului, câte speranțe înfloreau în oameni care sufereau de-o viață de boli sau în sânul familiilor acestora! Iar vindecările nu fac decât să confirme credința cu care ei se apropiau de Hristos. 

Am putea spune că în acest pasaj evanghelic este vorba despre un personaj central, Domnul, respectiv trei personaje colective, prezentate într-o formă interesantă. Două pozitive: ucenicii, clar asociați cu Domnul întru totul, respectiv mulțimile de oameni simpli, care se adunau cu credință și aduceau pe bolnavi spre vindecare. Cel de-al treilea personaj colectiv, de data aceasta negativ, este reprezentat de farisei și unii cărturari care veniseră de la Ierusalim. Ei sunt chipul cârcotașului, al celui sau celor care strică bucuria generală cu mărunțișuri. Nu se știe dacă veniseră de la Ierusalim special ca să cerceteze acest „fenomen” produs de propovăduirea Domnului sau dacă se aflau acolo întâmplător. Ceea ce surprinde este atitudinea lor opusă exaltării generale.

Potrivit tradiției iudaice și în general orientale de până azi, mai ales în regiunile calde, pornind de la nevoia igienei absolut necesare înainte de masă, exista obiceiul spălării înainte de masă. Obiceiul a căpătat o aură de dogmă, avea înțeles religios și nu putea fi încălcat de nimeni. De altfel, Evanghelistul explică acest obicei: „Căci fariseii şi toţi iudeii, dacă nu-şi spală mâinile până la cot, nu mănâncă, ţinând datina bătrânilor. Şi când vin din piaţă, dacă nu se spală, nu mănâncă. Și alte multe sunt pe care au primit să le ţină: spălarea paharelor şi a urcioarelor şi a vaselor de aramă şi a paturilor”. Așadar, obiceiurile de curățire erau foarte importante și respectate cu mare sfințenie. Dar Domnul a trecut peste așa ceva, socotindu-l neesențial. Desigur, El nu Se așeza la masă venind de la piață și nici de la ogor, ci după o cuvântare rostită în mijlocul mulțimilor. De multe ori le-a explicat celor scandalizați, precum și mai târziu, că necurăția nu vine de la nespălarea mâinilor înainte de masă ori de la mâncăruri curate și necurate, ci de la atitudinea rea a omului (Matei 15, 11). Ceea ce ține de curăția sau necurăția fizică nu constituie o lege dumnezeiască, ci este o regulă de viață, peste care se poate sări uneori. Ceea ce nu se poate niciodată omite este însă legea dumnezeiască, de exemplu, aceea de a nu a aduce la altar jertfă dacă ești certat cu cineva, deci dacă ai inima necurată (Matei 5, 24). 

În continuare, din Evanghelie aflăm că fariseii și cărturarii L-au întebat pe Iisus de ce nu țin nici El și nici ucenicii Săi legea din bătrâni. La aceasta, Domnul a răspuns ca unor cunoscători de Lege, tocmai cu mult prețuitele versete din Tora: „Bine a proorocit Isaia despre voi, făţarnicilor, precum este scris: Acest popor Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Dar în zadar Mă cinstesc, învăţând învăţături care sunt porunci omeneşti...” (Isaia 29, 13). În felul în care Domnul prezintă lucrurile, ne putem da seama cât de des suntem și noi, cei de azi, tentați să respectăm uneori obiceiuri bătrânești sau canoane date de Sfinții Părinți, fără să le mai știm logica. Apelând doar la memorie și la rațiunea rece, uităm să le trecem prin inimă. De exemplu: nu lucrăm duminica sau în zile de sărbătoare, dar nu mai știm că această poruncă este dată pentru ca în locul lucrului cotidian să dedicăm întreaga zi lui Dumnezeu. În schimb, de sărbători petrecem, ne relaxăm, ne deconectăm, dar uităm de Dumnezeu. Așadar, abandonăm porunca lui Dumnezeu pentru porunci omenești, care sunt bune la originea lor, dar au valoare numai în legătură cu postul, rugăciunea, iubirea aproapelui și celelalte virtuți. Sau poate altădată nu vorbim cu vecinul care probabil din oarecare pricină pare spurcat sau nevrednic de un dialog, dar uităm că și el e aproapele nostru și chipul lui Dumnezeu. Bucuria însă nu vine din respectarea arbitrară a legii, ci din deschiderea inimii care înseamnă tocmai cinstirea lui Dumnezeu. Fiindcă dacă nu cinstim pe oamenii de lângă noi, ca să îl parafrazăm pe Sfântul Ioan Evanghelistul, nu putem să cinstim pe Dumnezeu, pe care nu L-am văzut (I Ioan 4, 20).