Tot din Vieţile Sfinţilor ştim că, într-o vreme, creştinii, după fiecare Sfântă Liturghie – şi Sfânta Liturghie era zilnică – mâncau împreună. Noi lucrul acesta nu-l mai facem decât o dată pe an la hramul bisericii. Ba mai mult, creştinii leneşi (că nu-i putem numi altfel) vin la preot şi-i propun: „Părinte, să facem pachete”. Şi fac nişte pachete bogate, cu multă cheltuială, şi la uşa bisericii primeşti pachetul şi te duci tot acasă şi tot singur. Nici măcar o dată pe an nu mâncăm împreună, căci, şi dacă am mânca o dată pe an, tot n-ar fi mult.

Noi zicem că trebuie să ajutăm pe cel sărac şi bine zicem. Dar putem, de la Liturghie, să ne invităm unul pe altul la masă. Dacă se unesc patru persoane, înseamnă că fiecare face de mâncare o dată pe lună. Dacă se unesc opt, o dată la două luni. Dar dacă se unesc 12, ar însemna o dată la trei luni. Măcar în posturi să facem lucrul acesta sau cel puţin iarna, sau cel puţin vara, nici nu-mi dau seama când este mai bine. Asta ar însemna unitate, dar, din păcate, am pierdut şi asta. Şi atunci ce vom face, vom rezista acestui val? Şi răspunsul tuturor duhovnicilor pe care i-am cunoscut a fost: „Numai prin Sfânta Liturghie!”. Asta înseamnă că la Sfânta Liturghie te duci pregătit, cu rugăciunile făcute, dacă este cazul te şi împărtăşeşti, după care poţi rezista.

(Părintele Nicolae Tănase, Soțul ideal, soția ideală, Editura Anastasis, Sibiu, 2011, p. 232)