Deci întîi, durerea pocăinţei trebuie să fie lucrătoare, adică să nu fie neputincioasă şi slabă, încît să nu fie în stare să săvîrşească o lucrare vrednică de numirea ei. Ci ea trebuie să fie atît de puternică, încît să stăpînească inima, ca să n-o lase să fie biruită (ca să nu zic să nu le simtă deloc), de pofta trupului şi dulceaţa păcatului, care intră înlăuntru odată cu năvălirile vrăjmaşului. Pe lîngă aceasta, pocăinţa trebuie să fie atît de hotărîtoare, încît să-l facă pe cel ce se pocăieşte să nu se mai întoarcă niciodată la păcat, oricît de mare ar fi dragostea pentru vreun lucru zidit sau frica de vreo primejdie, şi nici din altă oarecare pricină. După cum face o femeie cinstită, care, fiind hotărîtă să păzească cinstea bărbatului ei, nu dă prilej vreodată nici să fie bănuită, chiar dacă ar pătimi nenumărate rele pentru asta.

În al doilea rînd, durerea pocăinţei se cuvine să nu fie mincinoasă, sau puţină şi de scurtă durată, ci adîncă şi desăvîrşită. Încît, atît durerea care ne întoarce pe noi de la păcate şi ne face să le urîm pentru dragostea de Dumnezeu, care se numeşte zdrobire, cît şi durerea care ne face să ne întoarcem de la păcate din dragoste pentru noi înşine, care se numeşte sfărîmare de tot, trebuie să fie atît de desăvîrşite şi fără de lipsă, încît să-l facă pe cel ce se pocăieşte să se întoarcă de la păcate şi să le urască din tot sufletul său, mai mult decît orice alt rău. Adică sufletul să aleagă mai bine să pătimească orice alt rău, ca: pagubă de lucruri, lipsire de cinste, sau chiar să-şi dea viaţa, decît să lucreze vreun păcat.

(Sfântul Nicodim Aghioritul, Cuvînt pentru pocăinţă, Editura Credinţa strămoşească, 1999, p.38)