Cefaleea (denumită subiectiv şi durere de cap de către pacient) şi vertijul (descris ca ameţeală în care se învârte totul cu pacientul) reprezintă cele mai frecvente simptome din cadrul patologiei neurologice, dar care totuşi pot fi şi simptome care nu sunt caracteristice acestei specialităţi (în special vertijul).

Ce anume provoacă durerile de cap

Cefaleea poate fi definită ca o stare patologică ce se manifestă prin dureri la nivelul extremităţii cefalice. Cefaleea este fie primitivă (durerea de cap nu are o cauză ce o determină) sau secundară (determinată de afecţiuni organice primare, cum ar fi afecţiunile infecţioase, digestive, neoplazice, vasculare sau induse de medicamente). Cefaleea primitivă îmbracă în practică denumirea de migrenă. Aceasta este cea mai frecventă cefalee primară caracterizată prin prezenţa de episoade paroxistice de cefalee, separate prin intervale libere de fenomene dureroase, însoţite de cel puţin două din următoarele patru simptome: durere unilaterală (durere pe aceeaşi parte), greaţă, aură vizuală, migrenă familială.

Migrena este agravată de activitatea fizică şi poate fi însoţită de aură (modificări vizuale şi tulburări de limbaj care sunt total reversibile - fosfene, parestezii, pierderea vederii, hipoestezie); durata poate fi cuprinsă între 5-60 minute.

Simptomele caracteristice migrenei pot fi considerate: cefalee episodică severă care provoacă disabilitate, greaţă, sensibilitate la lumină în

cursul atacului migrenos, sensibilitate la lumină între atacuri, exacerbarea simptomatologiei la activitate fizică, istoric familial de migrenă; cele mai evocatoare simptome pentru diagnosticul de migrenă fiind greaţa şi sensibilitatea la lumină.

Semne de instalare a cefaleei secundare

Cefaleea secundară (cefalee cauzată de o altă stare patologică) trebuie luată în considerare la pacienţii care se prezintă cu cefalee recent instalată sau la care se schimbă caracterul durerii. Putem lua în considerare următoarele semne de alarmă:

- apariţia recentă sau schimbarea caracterului durerii la pacienţi cu vârsta peste 50 de ani;

- caracter fulgerător: durerea atinge rapid intensitatea maximă (secunde – 5 minute);

- simptome neurologice de focar (slăbiciune la nivelul unui membru, aură cu durata sub 5 minute sau peste o oră);

- modificări ale frecvenţei, caracterului sau asocierea de noi simptome episoadelor de cefalee;

- examen neurologic modificat;

- cefaleea care se modifică în funcţie de poziţie; îl trezeşte pe pacient (migrenă care este cea mai frecventă cauză de cefalee matinală);

- tulburări vizuale.

Cauze ale cefaleei secundare sunt fie acute (hemoragia subarahnoidiană se poate prezenta cu un debut brusc, dar de intensitate moderată; hipertensiunea intracraniană), fie cronice (scleroza multiplă, trombofilie - o patologie de coagulare a sângelui).

 Cefaleea de origine cervicală este o altă cauză de cefalee, produsă de patologia vertebrală cervicală şi constă într-o durere uni sau bilaterală localizată la nivelul gâtului şi a regiunii occipitale şi se poate proiecta la nivelul capului şi/sau a feţei.

Examinarea gâtului trebuie efectuată la toţi pacienţii care se prezintă cu cefalee, incluzând:

- poziţia gâtului;

- mobilitatea;

- tonusul musculaturii;

- sensibilitatea musculară.

Cefaleea asociată cu hipertensiune intracraniană este accentuată de decubit şi poate trezi pacientul din somn.

Tulburările vizuale tranzitorii apărute la schimbarea poziţiei pacientului pot sugera o creştere a presiunii lichidului cefalorahidian. Oricare dintre aceste semne impune o evaluare neurologică imediată.

Când sunt necesare investigaţiile imagistice şi care este tratamentul migrenei

Investigaţiile trebuie evitate în principiu dacă nu conduc la o modificare a conduitei, a managementului pacientului sau dacă este improbabil să evidenţieze anomalii relevante. Ocazional, individualizat, neuroimagistica poate fi necesară la anumiţi pacienţi care prezintă o frică invalidantă de a nu avea o patologie severă.

Majoritatea pacienţilor cu cefalee primară fără examen neurologic modificat nu necesită evaluare neuroimagistică.

Neuroimagistica, la pacienţii cu cefalee şi examen neurologic modificat, este susceptibilă să descopere anomalii semnificative, în special în sensul evidenţierii cauzelor cefaleelor secundare. Investigaţii suplimentare sunt necesare în cazul în care cefaleea este însoţită de semne de alarmă.

Tratamentul acut al atacului de migrenă trebuie individualizat pentru fiecare pacient în parte, ţinând cont de frecvenţa şi severitatea atacurilor, de celelalte simptome asosciate, de preferinţele pacientului, precum şi de tratamentele aplicate anterior.

Ce este şi care sunt cauzele vertijului

Vertijul, descris de pacient ca o senzaţie falsă de mişcare în care totul se învârte, reprezintă un simptom care poate semnaliza fie o patologie de origine periferică (ce ţine de ureche) sau centrală (care denotă o afectare a sistemului nervos central).

Vertijul se clasifică astfel:

1. Vertijul periferic, datorat unor tulburări la nivelul sistemului nervos periferic (parte a sistemului nervos în afara creierului şi a măduvei spinării).

2. Vertijul central, produs de tulburări la nivelul sistemului nervos central (parte a sistemului nervos ce include creierul şi măduva spinării).

Afecţiunile sistemului nervos periferic produc majoritatea cazurilor de vertij. Cele mai frecvente dintre acestea sunt vertijul paroxistic poziţional benign, nevrita acută vestibulară şi boala Meniere. Aceste trei afecţiuni produc între 35 şi 55% din toate cazurile de ameţeală şi 93% din cele de vertij periferic.

Vertijul paroxistic poziţional benign este o afecţiune care determină vertij, ameţeală şi alte simptome datorită acumulării reziduurilor la nivelul urechii interne. Aceste reziduuri, denumite otoconii sunt formate din mici cristale de carbonat de calciu care, odată cu mişcările capului, îşi modifică poziţia şi transmit semnale false către creier.

Simptomele vertijului paroxistic benign sunt caracterizate prin: vertij care apare provocat de o schimbare a poziţiei capului, ridicarea bruscă din pat sau întoarcerea de pe o parte pe alta. Unii pacienţi care declară ameţeală şi nesiguranţă se simt ameţiţi când privesc în sus.

Boala Meniere este o afecţiune vestibulară ce produce un set de simptome recurente ca urmare a modificărilor stucturilor urechii interne ce controlează circulaţia corespunzătoare a lichidului endolimfatic. Pe parcursul unui episod acut pacientul declară vertij violent, pierderea provizorie şi inconstantă a auzului, senzaţia de tensiune în urechi, urmate de un episod de oboseală şi extenuare.

Alte patologii ale urechii interne pot da, de asemenea, vertij periferic, motiv pentru care trebuie infirmată şi o patologie care ţine de sfera ORL.

Vertijul periferic poate fi determinat şi de alte cauze: medicamente care distrug structurile urechii interne responsabile de menţinerea echilibrului.

Afecţiunile sistemului nervos central au cauze mai puţin frecvente de vertij. Acestea includ ischemia cerebrovasculară (flux sangvin insuficient spre o anumită parte a creierului), tumori, migrene şi scleroza multiplă (boală demielinizantă a sistemului nervos central), caz în care vorbim despre vertijul de cauză centrală.

Ce tratament trebuie urmat în cazul vertijului

Tratamentul cel mai conservator de lungă durată (menit să scadă severitatea şi frecvenţa atacurilor) include o dietă redusă în sodiu şi folosirea diureticelor. Scopul acestui tratament este de a reduce presiunea din urechea internă.

Medicamentele folosite în timpul unui atac sunt pentru a reduce vertijul, greaţa şi vărsăturile şi tulburările de echilibru.

Vertijul periferic este diferit de cel cauzat de o afecţiune centrală: în cel periferic senzaţia este de rotaţie, asociat cu greaţă şi vărsături, în timp ce în cel de origine centrală pacientul prezintă simptome mai importante de vertij, nu poate să îşi menţină echilibrul sau să meargă.

Un consult neurologic poate decide dacă se continuă investigaţiile imagistice ce ţin doar de patologia sistemului nervos, de asemenea fiind util un examen ORL care ajută la stabilirea corectă a unui diagnostic, precum şi la instituirea corectă a unei terapii corespunzătoare.