Nici nu a început bine noul an civil, că au şi fost reluate atacurile mediatice împotriva Bisericii. Cum se spune, "semne bune anul are"... De ce "bune"? Am să mă explic îndată, doar să aveţi "puţintică răbdare", vorba lu' conu' Zaharia Trahanache. Mai întâi să lămurim un lucru: nu toţi cei care critică Biserica sau pe slujitorii acesteia sunt, automat, duşmani. Am cunoscut mulţi jurnalişti care chiar îşi fac datoria cu onestitate şi care nu ezită, atunci când au o informaţie negativă despre o faţă bisericească, să o dea publicităţii, solicitând însă, aşa cum e corect, un punct de vedere şi acuzatului. Nu!, a arăta problemele reale din zona aceasta nu e, automat, o dovadă de duşmănie. Ba pot fi unii care pun degetul pe rană chiar în calitate de fii ai Bisericii, arătând, cu durere în suflet, cele ce trebuiesc îndreptate. Să nu uităm că, încă de la început, în Biserică au fost voci care au sancţionat prompt pe cei care, într-un fel sau altul, greşeau înaintea lui Dumnezeu. Spre exemplu, Sf. Ap. Pavel, deşi provenind dintre cei care au prigonit Biserica la început, a îndrăznit să-l critice pe însuşi "verhovnicul apostolilor", cel care a fost alături de Mântuitorul încă de pe la începuturile propovăduirii Sale pe pământ. Şi spune public acest lucru, într-una din epistole, acuzându-l de "făţărnicie" (citiţi Galateni 2, 11-16). Iar Petru şi-a însuşit critica (v. capitolul 15 din Faptele Apostolilor). Exact aşa este firesc a reacţiona şi azi, dacă cineva din Biserică (chiar şi dintre cei care, anterior convertirii, au fost duşmani pe faţă ai ei), ar critica "făţărnicia", "fariseismul" ori alte păcate. Dacă Apostolul Petru a putut să admită că a greşit, de ce nu am face-o noi, cei cu mult mai păcătoşi decât dânsul?

Dar una e să critici, cu argumente, alta să inventezi acuzaţii, luând două-trei felii de adevăr (de fapte care, în sine, nu sunt nici ilegale, nici imorale) spre a broda o întreagă poveste despre cât de "nemernici" ar fi oamenii Bisericii. Care este reţeta pentru astfel de atacuri? Fiindcă tot am invocat, la început, un personaj din "O scrisoare pierdută", am să vă dezvălui un document care mi-a picat în mână, din greşeală, pe calea poştei electronice. Doar că nu e vorba de o scrisoare, ci de un fişier audio care redă o discuţie dintre un realizator de emisiune TV şi persoana care-l învaţă pe acesta cum se fabrică o emisiune împotriva Bisericii. La începutul înregistrării se aude ceva nedesluşit: că e foşnet de bancnote, că sunt sentinţe judecătoreşti nefavorabile, file dintr-un manual de luptă împotriva Ortodoxiei ori altceva, eu nu ştiu, Domnul ştie! Apoi se disting din ce în ce mai clar cele două voci. Redau întocmai dialogul:

"– ...materialul adunat îl montezi din timp, ai o lună la dispoziţie, dar la popi le dai un fax să le zici de emisiune doar cu o zi-două înainte. Să le ceri aşa de multe date, de abia să le poată aduna până la emisiune... Da'... ai grijă! În emisiune să nu fie vorba despre temele anunţate pe fax... – Să le cer să-mi trimită şi un reprezentant în studio? – Bineînţeles. Că oricum n-or să trimită. Să le bagi textul cu averea Bisericii, lăcomia popilor, fabricile de bani şi tot aşa... Să ştie ce-i aşteaptă!... Iar dacă totuşi trimit pe cineva, cu atât mai bine. O să pară că suntem şi noi emisiune serioasă, cu credibilitate, nu? – Am înţeles... – A! Mi-a venit o idee! Să pregăteşti şi un invitat surpriză în caz că vine vreun popă de-al lor, pe răspopitu' ăla supărat... Ce circ o să fie! – Bine, dar n-ar trebui omul lor să ştie cine mai vine în emisiune, să se pregătească? Poate răspopitu' are şi el bubele lui. – Nu, nu! Trebuie cât mai multă presiune şi cât mai multe şocuri... Aşa... Iar materialul video pe care-l dai să aibă cam jumate de emisiune. Poate să apară acolo şi răspopitu'... Da' chiar dacă apare, în studio să le dai timp egal la ăştia doi, ca să nu-i rămâie popii efectiv decât vreo zece-cinşpe minute per total, să n-aibă timp să comenteze intoxicarea... asta... reportaju', cum îi mai ziceţi voi. – Oricum, după ce difuzez materialul video, va trebui să-i dau cuvântul şi reprezentantului lor, să-şi spună punctul de vedere, mai ales că, aşa cum aţi comandat, în material nu apare nici unul de-ai lor, nici o replică, nici o silabă, nimic! Aşa-i corect... deontologic vorbind... – Nu, nu... lasă barbologia asta cu deontologia, ce deontologie! Asta-i pentru manualele voastre de jurnalism. Aici avem de atacat o problemă! Să citeşti imediat după materialu' ăla o serie de mesaje la care să ceri insistent să răspundă reprezentantul lor. Ca şi cum e de la sine înţeles că n-au ce comenta la reportaj..." Cam atât avea înregistrarea, a fost întreruptă brusc de o sonerie de telefon roşu...

"Binecuvântează, Doamne, şi-i înmulţeşte pe vrăjmaşii mei!"

Sigur că pasajul anterior pare un fragment dintr-o piesă de teatru ieftin, chiar dacă de un realism contemporan năucitor. Dacă ar fi să se pună în scenă o astfel de comedie tristă, aş apela la un prieten – unul cult, inteligent, integru... "file din poveste", nu alta! –, foarte talentat în a scrie astfel de piese de teatru, şi care, în plus, cunoaşte mai bine decât mine locul unde "cărţile sunt făcute" aşa. Eu atât mai pot spune, că, auzind înregistrarea, am avut sentimentul că am participat deja la o astfel de emisiune, nu de mult, acum vreo trei zile parcă... Dar fiindcă mă străduiesc, ca orice creştin, să nu pun la suflet, ci la rugăciune, totul, nu-mi mai aduc aminte prea bine dacă e ceva real în memoria mea. Şi nici nu contează pentru că, oricum, şi dacă se fabrică astfel de emisiuni împotriva Bisericii, ele nu pot decât să ne fie de folos. Orice minte omenească, cât de cât lucidă, poate face diferenţa între o informaţie reală şi o manipulare (mai ales dacă manipularea este şi grosolană). Iar cei care sunt, cu adevărat, credincioşi, nu se smintesc de astfel de situaţii. Ei ştiu una din două: fie e vorba de un atac neîntemeiat (caz în care nu au de ce să-l ia în serios), fie este ceva real şi poate că cineva din Biserică a greşit, cum s-a întâmplat adesea în cele două milenii (caz în care lucrurile se vor îndrepta, din iniţiativa oamenilor sau, dacă aceştia nu fac nimic în sensul acesta, Hristos Însuşi va face, într-un fel sau altul, curăţenie în Biserica al cărei Cap este). În orice caz, Biserica se întăreşte la fiecare lovitură primită. Cu cât mai mari sunt atacurile, cu atât mai mare este folosul duhovnicesc (a se vedea ce s-a întâmplat, de-a lungul istoriei, în timpul perioadelor de persecuţie).

Ca argument final al faptului că duşmanii Bisericii sunt, de fapt, cei mai buni prieteni, aduc rugăciunea pentru vrăjmaşi ce aparţine Sfântului Nicolae Velimirovici: "Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem! Vrăjmaşii m-au împins şi mai mult spre Tine, în braţele Tale, mai mult decât prietenii. Aceştia (prietenii, n.m.) m-au legat de pământ şi mi-au răsturnat orice nădejde spre pământ. Vrăjmaşii m-au făcut străin faţă de împărăţiile pământeşti şi un locuitor netrebnic faţă de pământ. Precum o fiară prigonită, aşa şi eu, prigonit fiind, în faţa vrăjmaşilor, am aflat un adăpost mai sigur, ascunzându-mă sub cortul Tău, unde nici vrăjmaşii, nici prietenii nu pot pierde sufletul meu. Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem. Ei au mărturisit, în locul meu, păcatele mele în faţa lumii. Ei m-au biciuit, când eu m-am cruţat de biciuire. Ei m-au chinuit atunci când eu am fugit de chinuri. Ei m-au hulit atunci când eu m-am măgulit pe mine însumi. Ei m-au scuipat atunci când eu m-am mândrit cu mine însumi. Când eu m-am făcut înţelept, ei m-au numit nebun. Când m-am făcut puternic, ei au râs de mine ca de un pitic. Când am vrut să conduc pe oameni, ei m-au împins înapoi. Când m-am grăbit să mă îmbogăţesc, ei m-au smucit înapoi cu mână de fier. Când m-am gândit să dorm liniştit, ei m-au trezit din somn. Când mi-am zidit casă pentru viaţă lungă şi liniştită, ei au răsturnat-o şi m-au izgonit afară. Într-adevăr, vrăjmaşii m-au dezlegat de lume şi mi-au prelungit mâinile până la veşmântul Tău. Binecuvântează, Doamne, pe vrăjmaşii mei! Binecuvântează-i şi-i înmulţeşte; asmute-i şi mai mult împotriva mea, ca fuga mea spre Tine să fie fără întoarcere; ca să se rupă nădejdea mea în oameni ca pânza de păianjen; ca smerenia să împărăţească deplin în inima mea; ca inima mea să devină mormântul celor rele. Ca toată comoara mea să o aduni în ceruri. Ah, de m-aş elibera odată de autoamăgire, care m-a încâlcit într-o mreajă cumplită a vieţii înşelătoare! Vrăjmaşii m-au învăţat să ştiu ceea ce puţini ştiu în lume: că omul nu are pe pământ vrăjmaşi afară de sine însuşi. Doar acela urăşte pe vrăjmaşi, care nu ştie că vrăjmaşii nu sunt vrăjmaşi, ci prieteni severi. De aceea, Doamne, binecuvântează pe prietenii şi pe vrăjmaşii mei! Sluga blestemă pe vrăjmaşi, căci nu ştie, iar fiul îi binecuvântează, căci ştie. Fiul ştie că vrăjmaşii nu pot să se atingă de viaţa lui. De aceea, el păşeşte liber între ei şi se roagă lui Dumnezeu pentru aceştia. Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem!" (Text publicat în cadrul rubricii „Acum, după două mii de ani”, în ediția tipărită a Ziarului de Iași.)