Vă spuneam în articolul trecut că vreau să vă povestesc cum ne-a ajutat satul să-L aducem pe Dumnezeu mai aproape de viața copiilor noștri.

– De la voi se aude toaca în sat? întreabă Viorel, un om bun al satului.
– De la noi, răspund eu și schițez un zâmbet.
– De fiecare dată când aud toaca, mă închin, completează el.

Aștern tăcerea într-un zâmbet cald. Îmi dau seama de ecoul pe care îl au mâinile a doi băieți care, într-o zi, s-au hotărât să se joace de-a muzica cerului – toaca.

Undeva în curtea bunicii, sub un păr bătrân, stă agățată o scândură din lemn. Dar nu orice scândură. Bunica s-a asigurat că este dintr-un lemn care își întinde sunetul precum un curcubeu pe cer. La sunetul toacei noastre, parcă se unduie copacii din spatele grădinii.

Aici, două ciocănele trimit, prin mâini de copil, un sunet al satului care se aude de secole în satele românești.

În joacă, Nectarie și Serafim învață să risipească norii când sunt prea denși, să copieze toaca satului din fiecare sâmbătă seara, să-nvețe ritmul cerului.

De când ne-am reîntors în satul natal, Îl observăm pe Dumnezeu cu mai multă ușurință. Nu mai este o bulă în care intrăm doar duminica, ci o rânduială a vieții.

Am început să gustăm și să înțelegem altfel sensul expresiei „ziua odihnei”, fără alergare. Pentru că, în zi de sărbătoare, satul încetinește, oamenii își caută unii altora de grijă, iar drumul cel mai bătătorit este către biserică.

În această zi am găsit, din nou, gustul tihnei lui Dumnezeu. Am învățat, împreună cu cei mici, că viața nu are doar veghe continuă, ci și răgaz.

Într-o zi, ecoul satului a bătut la poartă. Se trăgea clopotul într-o zi care nu era sâmbăta. Acesta ne vestea că țața Maria și-a încheiat călătoria pământească. Atunci am hotărât că e vremea ca cei mici să înțeleagă firesc această trecere. Așa că ne-am alăturat satului, să petrecem un om al locului.

– Mami, Dumnezeu ne-a făcut din pământ. Acum înțeleg de ce sufletul urcă la El și trupul merge înapoi.

Ecoul firesc al satului a adus în fața copiilor cea mai grea înțelegere: aceea a trecerii din această lume. Dumnezeu nu pedepsește. El închide un cerc ca să deschidă altul într-o veșnicie.

Dumnezeu Li s-a descoperit copiilor noștri într-un chip firesc, căci la sat glasul Lui se aude altfel, iar freamătul lumii este mai domolit.

L-am auzit pe Dumnezeu mai bine în clopotele de la biserică, în slujba de duminică. L-am mirosit în tămâie și în mirosul lumânărilor. L-am gustat în pomenile care ne-au strâns în amintirea celor dragi, în anafura și agheasma din dimineți. El a devenit rânduială a vieții. Căci satul este un mediu prielnic în care lucrarea Lui se simte și se vede mai limpede.

Sărbătorile de acasă au fost încă un prilej al întâlnirii cu Dumnezeu. L-au auzit pe Dumnezeu în colindele Crăciunului, în pricesnele satului, în rânduiala care a așezat fiecare sărbătoare în rostul ei. Lumea satului le-a arătat copiilor noștri cât de frumos se împletesc tradițiile și credința. Și nu ca o lecție predată, ci ca o experiență trăită. Dumnezeu a venit prin Sfântul Nicolae și a umplut încălțările lui mamaie, bolnavă la pat.

Dar cea mai frumoasă prezență a lui Dumnezeu pe care satul a adus-o în viața copiilor noștri, dar și a noastră, a fost liniștea. Liniștea care ne-a dat răgaz să observăm și să ne punem întrebări. Să privim creația și să înțelegem împreună că frumusețile ce ne înconjoară nu pot fi puse în lume decât de o forță divină.

Și l-am mai întâlnit pe Dumnezeu undeva. În purtarea de grijă a sătenilor, în credința bătrânilor, în bucuria tinerilor de a-i ajuta pe cei aflați în nevoie. În această adunare a binelui care, la sat, s-a așezat firesc în viețile oamenilor.

Rămân cu acest gând:

– Când aud toaca, mă închin.

Este imaginea omului de la sat în relația cu Dumnezeu: Te aud, Doamne, și nu-mi ești indiferent. În chemarea Ta mă opresc din freamătul lumii și mă închin Ție.

Și noi Te-am auzit, Doamne. Te-am auzit altfel, cu gândurile mai clare, privirea mai puțin învăluită. Te-am gustat și mirosit în toată rânduiala de zi cu zi a satului. Am înțeles că liniștea satului ne ascute simțurile și ne ajută să-L vedem pe Dumnezeu cu mai multă ușurință.

Prin mâinile lor mici, copiii au înțeles că pot arunca peste sat cea mai frumoasă chemare: toaca.

Căci copiii satelor devin ecourile de mâine dintre om și Dumnezeu, așa cum nădăjduiesc să ajungă și cei doi feciori, Nectarie și Serafim.