Îngăduirea copiilor de a lua contact cu harul duhovnicesc este una dintre preocupările dintâi, fundamentale ale unui creștin care se îngrijește de copiii săi și sarcina unei societăți creștine care se preocupă de tinerii săi. Iată ușa către o educație creștin-ortodoxă corectă. Luminarea, căința și bucuria, pe măsură ce acestea se trezesc în conștiința pruncului, reprezintă un indiciu exterior al faptului că micuțul creștin simte căldura venită dintr-un izvor dumnezeiesc. Și, chiar dacă el nu o simte, acțiunea nevăzută a harului lui Dumnezeu nu se oprește; numai că noi nu o vedem, așa cum nu vedem de îndată efectul soarelui asupra propriei sănătăți. În literatura rusă, avem pilde ziditoare ale simțămintelor din sufletele copiilor în timpul pregătirii pentru Spovedanie și Împărtășanie, cât și după primirea acestor Sfinte Taine.

Cu toate acestea, cât de des se uită faptul că aici se află cheia organizării educației religioase. Cât de adesea, văzând insuficiența educației religioase, noi revizuim programele și le prelucrăm, dăm vina pe manuale și pe profesori și uităm de importanța Bisericii și de influența pozitivă a slujbelor! Cu siguranță nu ne punem întotdeauna întrebarea: „Dar au mers copiii la biserică?”.

Crescând, copilul ar trebui să pătrundă mai adânc în viața Bisericii. Mintea copilului, mintea tânărului trebuie luminate de slujbele Bisericii, trebuie să învețe dintr-însele, să se cufunde cu totul în ele; Biserica trebuie să-i ofere copilului cunoașterea lui Dumnezeu. Problema este mai complexă. Sarcina educației religioase va fi rezolvată atunci când ne vom învăța copiii să iubească Biserica.

(Pr. Mihail Pomazanski, Totul își are timpul și locul său. Scrieri alese, Editura Doxologia, Iași, 2016, pp. 21-22)