Iubirea lui Dumnezeu nu cunoaşte margini. Ea se revarsă asupra tuturor fiilor lui Dumnezeu, prieteni şi duşmani. Îmi spunea:

‒ Iubirea noastră pentru prieteni este adesea amestecată cu lucruri străine – interesul, răsplata, slava deşartă, slăbiciunea sentimentală, simpatia pătimaşă ‒, în timp ce iubirea pentru duşmani este curată.

Alteori îmi zicea:

‒ Iubirea în Hristos trebuie să răzbată pretutindeni, chiar şi la hipioţii din Matala. Aş vrea mult să ajung acolo, nu ca să-i condamn sau să le ţin predici, ci să vieţuiesc fără de păcat împreună cu ei şi, astfel, să las să vorbească dragostea lui Hristos, care pe toate le schimbă. I-am văzut pe hipioţi şi mi-a fost milă de ei. Erau ca oile fără păstor.

În legătură cu relaţiile sociale, Părintele mă sfătuia:

‒ Lupta cea creştinească nu trebuie purtată cu predici şi certuri, ci cu adevărată şi tainică iubire. Când le facem morală altora, ei vor riposta; când, însă, îi iubim, vor fi mişcaţi şi, astfel, îi vom câştiga. Când iubim, socotim că oferim altora, dar, în realitate, ne oferim nouă înşine. Iubirea cere jertfe. Să jertfim cu smerenie ceva al nostru – care, de fapt, aparţine tot lui Dumnezeu.

(Părintele Porfirie Kafsokalivitul, Antologie de sfaturi şi îndrumări, Editura Bunavestire, Bacău, p. 32)