Preșcolarii pentru ai căror părinți sunt caracteristice desele crize mânioase încep să creadă că tocmai așa și trebuie să se manifeste emoțiile omenești, că este natural ca oamenii să se mânie, că țipatul și palmele la fund sunt la fel de firești pentru oameni ca, de pildă, lătratul pentru câini sau răgetul pentru tigri. Dacă părinții se tot supără și țipă, înseamnă că așa e făcută lumea...

Enervarea părinților îl poate speria pe copil, dar poate și să nu provoace o reacție imediată, ci să ducă la apariția unei reacții întârziate. Mama care țipă mereu la fiul său îi face brusc acestuia observație la locul de joacă:

– De ce urli?

– Dar nu urlu..., răspunde nedumerit fiul.

Și, într-adevăr, ce lucru nemaipomenit a făcut? Dacă voi vă permiteți să ridicați vocea acasă, n-aveți de ce spera că copilul nu vă va reproduce maniera de comportament altundeva − și nu este exclus ca asta să se întâmple în momentul cel mai nepotrivit și în locul cel mai nepotrivit...

(Ecaterina Burmistrova, Enervarea, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, București, 2017, p. 51)