O maximă responsabilitate pentru părinţi este aceea de a insufla copiilor lor, încă din fragedă copilărie, credinţa în Dumnezeu. Cel mai productiv teren pentru sădirea credinţei în Dumnezeu este sufletul copilului. Dacă nu este educat copilul de mic să creadă în Dumnezeu, să se roage lui Dumnezeu, să se spovedească, să meargă la biserică, să se împărtăşească etc., când creşte mare este foarte greu sau devine imposibil.

O mulţime de oameni se plâng de copiii lor când ajung mari, că nu-i ascultă, că fac numai rele. Educaţia religioasă este fundamentală pentru formarea personalităţii unui copil. După cum îngrijeşti de o plantă să crească mare şi să dea rod, tot aşa trebuie să îngrijim şi de un copil pentru a da rod cât mai bogat mai târziu. Nu este suficientă îngrijirea trupească (îmbrăcăminte şi mâncare), deoarece acestea nu-l formează şi nu-l modelează în viaţă, ci mai importantă este îngrijirea sufletească, deoarece aceasta este veşnică, aceasta îl înnobilează, îi dă bunătate, dragoste, milă şi toate virtuţile.

Dacă s-ar face o educaţie religioasă atât în familie, cât şi la şcoală, omenirea ar avea mult de câştigat: s-ar reduce suferinţa şi păcatele din lume, s-ar crea un echilibru al universului, s-ar prelungi viaţa acestei lumi. Ca părinte, când educi un copil nu este suficient să-i spui doar, ci trebuie să faci împreună cu el, să te arăţi exemplu personal şi viu. Să îngenunchezi împreună cu el în faţa icoanei la rugăciune, să-l iei de mână şi să mergi la biserică, să te fereşti a vorbi orice cuvânt rău, a face orice gest necontrolat, pentru că el te copiază întocmai.

(Arhimandritul Ioachim Pârvulescu, Sfânta Taină a Spovedaniei pe înţelesul tuturor, Mănăstirea Lainici – Gorj, 2005, Editura Albedo, pp. 73-74)