Problema educaţiei în general şi mai ales a tineretului în special, ocupă primul loc în ansamblul preocupărilor societăţii actuale, căci toată lumea vede în pregătirea şi dezvoltarea acestui tineret, însăşi salvarea omenirii. Societatea nu îşi are existenţa decât prin educaţie, care este unicul mijloc de a forma caractere, adevărate personalităţi dinamice şi creatoare.[1]

În căutarea continuă a formelor noi de misiune fundamentate pe eterna „Cale, Adevăr, Viaţă – Hristos, Dumnezeu, Omul”, parohia rămâne aceeaşi străveche instituţie, continuu pregătită pentru înnoirea cerută de exigenţele misionare ale timpului.

Bazată pe comunitatea euharistică locală, parohia oferă cel mai potrivit mijloc de creştere duhovnicească a membrilor ei de toate vârstele şi categoriile sociale. Tânărul, ca şi cel în vârstă, omul fără multă carte ca şi intelectualul, cel cu multe nevoi ca şi cel înstărit, pot găsi în comunitatea parohială din care fac parte ambianţa necesară uni vieţuiri creştine autentice. Toate celelalte forme ale misiunii Bisericii Ortodoxe prezente în afara parohiei: religia în şcoală, armată, spital, penitenciar, orfelinat sau învăţământul teologic etc. au importanţa lor în măsura în care persoana cuprinsă în una din formele de misiune este orientată spre integrarea plenară în comunitatea euharistică locală – parohia.

În primul rând, trebuie afirmat că după revoluţia decembristă foarte puţin tineri declară că nu cred în Dumnezeu. Avem aici consecinţa faptului că ideologia atee nu a reuşit să-l schimbe structural pe român, ci a orientat mai mulţi tineri spre întâlnirea cu Dumnezeu şi Biserica Sa.[2]

Consecinţa firească a realităţii expuse este observată în numărul considerabil de parohii atât din mediul urban cât şi de la sate, în care prezenţa tinerilor la jertfa euharistică, precum şi la preocupări de ordin administrativ sau activităţi culturale sau diaconale, este în limitele perceptibilului. Există tineri pentru care spaţiul liturgic a devenit familial, dar în acelaşi timp şi unii tineri pentru care Biserica este la fel de necunoscută ca unui păgân. Aceşti tineri din păcate un număr destul de mare, constituie sau ar trebui să constituie prioritatea misionară a Bisericii, în primul rând a parohiilor din care fac ei parte. Lucrarea nu este deloc uşoară. Până şi în mediul rural conştiinţa apartenenţei la biserica parohiei s-a micşorat foarte mult în ultimii ani.

Pe fondul acestei stări de lucru s-a simţit apariţia de la o vreme, a fenomenului sectar. În această situaţie preotul are obligaţia să vegheze permanent, personal, prin colaboratorii săi, la întărirea şi consolidarea credinţei enoriaşilor lui, la pregătirea lor pentru respingerea oricărei învăţături propagate de sectanţi.[3]

La sate, viaţa creştină a tinerilor are specificul ei. Greutăţile nu lipsesc nici aici, precum nu puţine şi diversificate sunt tentaţiile. Localurile care adăpostesc discoteci, în general, absente la sat înainte de 1990, constituie o atracţie de cele mai multe ori nocivă, căreia puţini tineri por să-i reziste. Toate acestea pe fundalul unui nivel de trai şi a unei perspective deloc promiţătoare, în contextul în care satele au început să se stingă din toate punctele de vedere, material în special şi spiritual. Lipsa zilei de mâine, figurat vorbind, pentru tineret naşte drame, tulburări sociale, rupere de societate şi chiar de comunitate, încălcarea principiilor evanghelice.

În unele părţi ale ţării, mai ales în zonele de câmpie, există moştenirea uneia atitudini foarte rezervate a majorităţii tinerilor de a particip la viaţa parohiei, atitudine ce caracterizează aceste zone de multe decenii.

Din cele arătate foarte succint, rezultă totuşi complexitatea pastoraţiei îndreptată către tinerii parohiilor de la sate. Lucrarea nu este uşoară, dar nici obstacolele de nedepăşit. În primul rând, preotul conştient de importanţa misiunii sale printre tinerii parohiei, are în sprijinul demersului său pastoral faptul că tinerii români, ca de altfel majoritatea populaţiei, nu manifestă ostilitate faţă de Biserică. Rare sunt cazurile, în care părinţii nu îşi botează copii. Cununia religioasă este considerată de toţi ca indispensabilă pentru formarea unei familii. La întrebarea dacă au credinţă în Dumnezeu, majoritatea tinerilor răspund afirmativ.

Pornind de la constatarea acestei situaţii, mult diferită din fericire de ceea ce se întâmplă în ţările occidentale şi chiar în unele din cele vecine nouă, preotul are posibilitatea să creeze felurite momente misionare la nivelul parohiei sale, prin care să conştientizeze tinerii că mărturisirea credinţei în Dumnezeu trebuie urmată de o atitudine corespunzătoare în viaţa de familie, şcoală, la locul de muncă sau de petrecere a timpului liber. Căci nu putem să nu constatăm diferenţa foarte mare între declaraţia că au credinţă în Dumnezeu şi comportamentul multora dintre tinerii noştri.

Organizarea de întâlniri săptămânale cu tinerii parohiei în cadrul cărora aceştia să-şi deschidă inima, fără complexe, preotului, iniţierea de pelerinaje, favorizarea alegerii unor tineri în structura consiliilor şi comitetelor parohiale, implicarea în predarea religiei în şcoală, organizarea unor coruri parohiale de tineri, ajutorul acordat unor tineri cu probleme, sunt câteva din aspectele misiunii preotului în sânul generaţiei tinere. Toate acestea implică însă prezenţa unui preot responsabil, conştient de răspunsul pe care-l va da în faţa Dreptului Judecător pentru fiecare suflet pierdut din parohie din cauza lipsei sale de angajament misionar sau a vieţii sale personale derulată în contradicţie cu perceptele pe car le propovăduieşte.

Tineretul român actual este supus unui număr extrem de mare şi diversificat de chemări şi ispite, structurate în linii mari în două categorii. Pe de o parte, vocea lumii secularizate, în viziunea căreia Biserica nu poate avea cuvânt, ci doar în viaţa particulară, se face auzită în tot ceasul şi prin căi din ce în ce mai sofisticate. Această voce este dublată, sau mai bine zis constituie izvorul a tot felul de tentaţii prin care tânărul este cuprins în vraja unei pseudo-libertăţi care se transformă, în scurt timp, în lanţurile celei mai aprige sclavii.[4]

Glasul Bisericii pe de altă parte, răsună cu insistenţă la poarta vieţii tinerilor români actualmente, iar urmările acesteia atitudini misionare, în reuşitele şi carenţele ei, sunt datoria prin excelenţă a preotului. Starea actuală şi calea de perspectivă ale societăţii româneşti actuale permite ca cele două feluri de chemări să poată fi auzite, înţelese, admirate, urmate de tânărul contemporan.

Depinde de înţelepciunea şi patosul pastoral al clericilor şi al laicilor angajaţi în misiunea Bisericii printre tineri, ca aceştia să rămână sau să devină iubitori şi următori de Hristos, bucurându-se în acelaşi timp, de entuziasmul, veselia, spontaneitatea, dorinţa de libertate specifice vârstei. (Pr. Dan Muraru, Parohia „Sfântul Ilie Tesviteanul”, Negreni - Botoşani)