Finalul Săptămânii luminate readuce în rânduielile cultice ale Bisericii citirea psalmilor, după o perioadă în care, din Miercurea Mare și până în Sâmbăta Tomii, slujbele din Biserică au fost lipsite de obișnuitele citiri din psalmii, grupați în catisme, prezenți în restul anului liturgic în rânduiala Vecerniei și a Utreniei, dar nu numai. Întrucât psalmii reprezintă nucleul cultului creștin (și nu numai), se cuvine a înțelege modul în care Biserica primelor secole s-a raportat la aceștia.

Asupra cultului Bisericii primare primele informații le găsim în cartea Faptele Apostolilor. Primul text pe care îl supunem atenției, care oferă o imagine asupra dezvoltării Bisericii în perioada următoare Cincizecimii, îl găsim în capitolul 24, versetul 5: am aflat pe omul acesta ca o ciumă și urzitor de răzvrătiri printre toți iudeii din lume, fiind căpetenia eresului nazarinenilor. Se prezintă aici acuzațiile aduse lui Pavel în fața Guvernatorului Felix de către Tertul, un orator evreu. Acesta îl caracterizează pe Pavel ca pe un individ care ar cauza tulburări și agitații, sugerând că este un lider al unui grup religios „nazarinenii”. Mai mult decât atât, în legătură cu acest grup aflăm că este denumit ca „eres”, aceasta fiind traducerea în limba română a grecescului αἱρέσις (hairesis). Acest termen definește modul în care iudeii se raportau la creștini, însă este folosit și pentru a defini alte grupări iudaice, fariseii (Fapte 15, 5: unii din eresul fariseilor, care trecuseră la credinţă, s-au ridicat zicând că trebuie să-i taie împrejur şi să le poruncească a păzi Legea lui Moise) și saducheii (Fapte 5, 17: sculându-se arhiereul şi toţi cei împreună cu el - cei din eresul saducheilor - s-au umplut de pizmă). Desprindem așadar din aceste texte ipoteza de la care ar trebui să pornim: Biserica era privită în mediul iudaic ca parte a acestei societăți, una din facțiunile religioase ale vremii, chiar dacă nazarinenii, așa cum erau numiți membrii Bisericii, nu se bucurau de aceleași drepturi ca celelalte componente ale ansamblului religios iudaic (fariseii, saducheii), ci, dimpotrivă, erau prigoniți pentru a fi eliminați din acest ansamblu.

Pornind de la această realitate, înțelegem mult mai bine alte texte din cartea Faptele Apostolilor care ni-i prezentă pe apostoli ca mergând în continuare la Templu pentru a se ruga: Petru şi Ioan se suiau la templu pentru rugăciunea din ceasul al nouălea (Fapte 3, 1), având aici chiar un anumit loc de rugăciune, predică și întâlnire cu ceilalți nazarineni, pridvorul lui Solomon: Iar prin mâinile apostolilor se făceau semne şi minuni multe în popor, şi erau toţi, într-un cuget, în pridvorul lui Solomon (Fapte 5, 12). La acestea, se adăuga, de asemenea, cultul săvârșit în casele particulare, manifestat prin învățătura apostolilor, împărtășire, rugăciune și frângerea pâinii (stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire, în frângerea pâinii şi în rugăciuni; Fapte 2, 42). Aceste texte adaugă mai multă claritate imaginii primilor creștini în lumea iudaică, sinteza lor fiind făcută de Fapte 2,46: în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii. Putem afirma așadar, că din punct de vedere al cultului creștinii erau în continuare ancorați în rugăciunea de la Templu, dar își dezvoltaseră și un cult propriu, centrat pe euharistie.

Mergând mai departe, ne întrebăm în ce consta rugăciunea primilor creștini. Rugăciunea de la Templu este lesne de înțeles că era compusă preponderent din citirea psalmilor la care se adăugau alte rugăciuni care nu erau de origine scripturistică și, în unele momente, imne, însă în rugăciunea particulară primii creștini vor fi imitat acest model? Câteva pasaje din Noul Testament ne pot da indicii în acest sens. După ce Petru și Ioan sunt eliberați de către autoritățile de la templu, întorcându-se la comunitatea creștină, povestindu-le cele petrecute, au născut în aceștia nevoia de rugăciune, concretizată într-o rugăciune spontană pe care o regăsim în Fapte 4, 24-30. Sfântul apostol Pavel le scrie corintenilor: Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga şi cu mintea; voi cânta cu duhul, dar voi cânta şi cu mintea (I Corinteni 14, 15). Deși nu am intui, prin folosirea verbului ψάλλω (psallo), tradus în română prin a cânta, Sfântul Pavel face de fapt referire la cântarea psalmilor sau la modul de intonare a psalmilor în tradiția iudaică, ceea ce arta muzicală bizantină definește astăzi prin sintagma „cântare ecfonetică”. Mult mai evident regăsim elementele rugăciunii iudaice transferate în cadrul creștin în îndemnurile din epistolele către Efeseni (5, 19: Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului, în inimile voastre) și Coloseni (3, 16: Cântaţi în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I, în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti). Vedem, așadar, că rugăciunii i se adaugă psalmii, rostiți sau cântați, dar și cântările duhovnicești. 

Această practică a citirii sau cântării psalmilor ca principală rugăciune a Bisericii primare este atestată și de experiențele părinților pustiului. Astfel, Avva Macarie, vizitând doi frați îmbunătățiți, dar care vorbeau foarte puțin, aproape deloc, este invitat să citească împreună cu ei cei șase psalmi ai dimineții, iar el le indică modul în care îi vor citi: „Şi a zis cel mai mare numai acest cuvânt: vrei să citim cei doisprezece psalmi? Iar eu (Avva Macarie, n.n.) i-am răspuns: da, să citim psalmi, câte şase stihuri şi un Aliluia. Şi la fiecare stih ieşea câte o făclie de foc din gura lui, care se suia la cer. Aşijderea şi cel mai mare, când deschidea gura şi cânta, ca o funie de foc ieşea şi ajungea până la cer.” Lăsând pentru meditație înălțimea duhovnicească dobândită din isihie, citirea psalmilor și cântarea de laudă, și concentrându-ne pe aspectele formale ce interesează tema în discuție, se poate observa că întocmai ca în îndemnurile Sfântului Pavel aceștia împleteau psalmii cu cântarea de laudă „Aliluia”. 

Tot în Pateric, Avva Pamvo ne arată cum hrana cea tare pentru suflet, Psalmii cei insuflați de Duhul Sfânt, vor fi abandonați și vor fi înlocuiți de cântarea canoanelor și a troparelor, de cântarea imnelor. Textul mărturiei din Patericul Egiptean ne prezintă cum ucenicul, mergând în Alexandria, a văzut cetele bisericii cântând tropare și canoane. Astfel, acesta s-a tulburat că ei, în pustie, nu cântă astfel de cântări. La aceste cuvinte Părintele său duhovnicesc îi răspunde: „amar nouă, fiule, că au ajuns zilele în care vor lăsa călugării hrana cea tare, cea zisă prin Sfântul Duh, şi vor urma cântărilor şi glasurilor, căci, ce umilinţă şi ce lacrimi se nasc din tropare? Când stă cineva în biserică sau în chilie şi îşi înalţă glasul său ca neputincioşii. Că dacă înaintea lui Dumnezeu stăm, suntem datori să stăm cu multă umilinţă şi nu cu răspândire, că n-au ieşit călugării în pustia aceasta ca să stea înaintea lui Dumnezeu şi să se răspândească şi să cânte cântări cu viers şi să pună glasurile la rânduială cu meşteşug, să-şi clatine mâinile, să-şi târască picioarele, ci suntem datori cu frica lui Dumnezeu şi cu cutremur, cu lacrimi şi suspini, cu glas evlavios, umilit, măsurat şi smerit să aducem lui Dumnezeu rugăciune. Că iată îţi zic ţie, fiule, vor veni zile când vor strica creştinii cărţile Sfintelor Evanghelii şi ale sfinţilor apostoli şi ale dumnezeieştilor prooroci, ştergând Sfintele Scripturi şi scriind tropare şi cuvinte elineşti. Şi se va revărsa mintea la acestea, iar de la acelea se va depărta”.

Ajungem așadar în acest punct de cotitură al cultului Bisericii primare în care moștenirea primilor creștini, manifestată prin prezența consistentă a psalmilor, începe să fie părăsită, întrucât Biserica își găsește un mod propriu de exprimare a rugăciunii, acela prin cântări specifice, imne duhovnicești cum le numea Sfântul Pavel, care vor îmbrăca diverse forme, dar vor păstra esența psalmilor.

Rămâne însă ecoul dur al cuvintelor avvei Pamvo: concurează imnele Bisericii psalmii? Un posibil răspuns cred că ar putea fi aflat în însăși cuvintele acestuia. Dacă în Biserica cetății sunt cuviincioase și de dorit cântările obștii creștine, pustiul sufletului și chilia de acasă ar trebui să rămână locul în care omul caută să-L întâlnească pe Dumnezeu, așa cum au făcut-o creștinii dintru început, mai ales prin citirea psalmilor, prin împărtășirea de „hrana cea tare, cea zisă prin Sfântul Duh”.