Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica - susținător al culturii

Personalitatea Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica a rămas în istoria Bisericii noastre drept a unui episcop ascet, ultimul reprezentant de seamă al curentului neoisihast paisian, dar, nu trebuie trecut cu vederea faptul că a fost un neobosit militant pentru afirmarea identității naționale, având un rol important în alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn și al Țării Românești, un susținător neobosit al emancipării prin cultura ziditoare, aducându-și aportul la cristalizarea curentului luminist în spațiul românesc în forma lui autentică, curățat de accentele secularizante și anticlericale generate de Revoluția Franceză (1789) în Europa Occidentală.

De aceea, toate ctitoriile episcopului Calinic al Râmnicului au avut drept scop luminarea păstoriţilor săi, fie că a fost vorba despre monahi, clerici sau mireni.

Tocmai de aceea, încă din perioada în care era stareţ la Cernica, Sfântul Calinic a avut o deosebită grijă faţă de biblioteca mănăstirii pe care a înzestrat-o cu diverse cărţi, unele primite în dar, altele cumpărate, altele copiate chiar de către fraţii iscusiţi la acest meşteşug. Toate cărţile care intrau în biblioteca mănăstirii erau însemnate de însăşi mâna cuviosului, care preciza în mod foarte clar că „este a Cernichii. Să nu se înstrăineze”.

Această pasiune pentru carte reiese şi din Diata pe care redactat-o în anul 1860 în care atrage atenţia că după el nu rămâne nici un fel de avere, deoarece „n-am câştigat averi sau mişelii, numai sfinte cărţi”[1]. De aceea, pe bună dreptate el poate fi socotit un adevărat ctitor al bibliotecii[2] de la Mănăstirea Cernica.

În calitate de episcop a sprijinit foarte mult luminarea clerului. Pe lângă faptul că a redeschis seminarul de la Râmnic şi a întemeiat acele şcoli protopopeşti, în momentul hirotoniei nu numai că nu primea bani de la noul cleric, ci îi dădea bani de drum şi cărţile de care avea nevoie atât pentru activitatea cultică, dar, mai ales pentru cea pastoral-misionară. Din aceasta se vede cât de mult preţuia el cultura ziditoare, pregătirea temeinică a clericilor şi după absolvirea seminarului, deci permanenta autoeducare în folosul personal şi al comunităţii.

Tot pentru necesităţile clerului, episcopul Calinic a retipărit cu propria cheltuială[3] Manualul de pravilă bisericească al Mitropolitului Nifon[4], Rânduiala tunderii chipului monahicesc în Tipografia lui Eliade, 1842; Carte foarte folositoare de suflet la Tipografia Sfintei Mitropolii din Bucureşti, 1852; Panihidă, împreună cu Litia mică în Tipografia lui I. Romanov, 1856; Pravoslavnica mărturisire tot în Tipografia lui I. Romanov, 1859. De asemenea, a suportat între anii 1852-1853 cheltuielile de tipar ale unora dintre cărţile de cult pe care le tipărea mitropolitul Nifon, din care a cumpărat 500 de Minee[5].

Începând cu anul 1860 va tipări în propria tipografie, pe care o va înfiinţa „cu bani împrumutaţi” şi căreia îi va da numele Tipografia Kallinik Rîmnik[6]. Deşi nu era o tipografie foarte performantă, ea îşi putea atinge scopul de a da la lumină diverse cărţi necesare vieţii cultice şi luminării sufletului şi minţii păstoriţilor săi.

În toţi anii în care s-a ocupat îndeaproape de activitatea acestei tipografii apar mai ales cărţi de cult[7] de care se simţea o mare nevoie. Astfel, în anul 1861 apar Aghiazmatarul, datoriile preoţilor, Slujba Sfintei Învieri din Duminica Paştilor, Manualul de pravilă bisericească, Tipicul Bisericesc; în anul 1862 apar Mineele după traducerea episcopului Iosif al Argeşului şi cu prefeţele episcopilor Chesarie şi Filaret; în anul 1863 tipăreşte o Pastorală în care dă preoţilor mai multe sfaturi legate de activitatea lor cultică şi pastoral-misionară; iar în anul 1865 văd lumina tiparului ediţia a II-a din Carte foarte folositoare de suflet, Evanghelia, Octoihul şi Învăţătura către preoţi şi diaconi. De asemenea a mai tipărit Liturghierul, Ceaslovul, Psaltirea, Acatistierul şi Învăţătura pentru duhovnici.

Toate aceste tipărituri au fost însoţite de prefeţe cu conţinut duhovnicesc sau istoric, dintre care ies în evidenţă Mineele, în care retipăreşte prefeţele episcopilor Chesarie şi Filaret, prefeţe care pun accentul pe elementele definitorii ale istoriei noastre începând cu formarea poporului român, voievozii care au adus faimă acestor ţări şi evenimentele mai importante care au rămas în conştiinţa noastră a tuturor.

Gestul său de readucere în actualitate a acestor prefeţe cu conţinut istoric este unul firesc pentru acest mijloc de secol XIX în care lupta pentru afirmarea identităţii noastre naţionale era în toi. Prin aceasta el îşi aduce propria contribuţie la formarea conştiinţei naţionale în rândul maselor, la promovarea românismului şi la renunţarea la această atitudine de servitute faţă de marile puteri.

Înainte de retragerea la Cernica în anul 1867 episcopul Calinic donează această tipografie Consiliului municipal al oraşului Râmnicu Vâlcea cu două condiţii[8]: tipografia să-i poarte în continuare numele, iar din veniturile realizate cu ajutorul ei jumătate să se „întrebuinţeze la întreţinerea şcoalelor oraşului şi a tinerilor studenţi în lipsă de mijloace pecuniare pentru învăţătură, care s-ar găsi atât la acele şcoale, cât şi la seminarul eparhial”, iar cealaltă jumătate să fie donată Schitului Frăsinei pentru întreţinerea aşezământului şi a fraţilor. De asemenea, odată cu tipografia au fost donate şi toate cărţile existente în depozit pentru ca veniturile obţinute din vânzarea lor să fie folosite în acelaşi mod.

În acest mod Sfântul Calinic duce mai departe tradiţia ierarhilor noştri cărturari, care nu doar au contribuit la realizarea patrimoniului cultural naţional, dar întreaga lor agoniseală, indiferent din ce a constat, a fost donată pentru susţinerea tinerilor dornici de luminare prin ştiinţă, dar lipsiţi de posibilităţile materiale.

Nu putem încheia această scurtă prezentare a celui care a fost ultimul mare pasian muntean al secolului al XIX-lea fără a aminti zelul cu care a luptat pentru limpezirea limbii române, pentru generalizarea utilizării ei în toate sferele vieţii social-politice, culturale şi bisericeşti după exemplul fraţilor moldoveni care, urmare muncii de 50 de ani a Mitropolitului Veniamin Boldur Costachi deveni acum una curată, limpede, folosită în toate ocaziile.

În acest sens el solicită în anul 1853 protosinghelului Pafnutie din Bucureşti ca toate hârtiile care îi vor fi adresate „să fie alcătuite prin ziceri curat în limba românească”[9]. Patru ani mai târziu, în 1857, solicită Adunării Divanului Ad-hoc ca „în lucrările ce vor urma să se vorbească şi scrie în înţelesul popular, precum avem de pildă pe fraţii noştri moldoveni, cum scriu curat în limba patriei şi se înţelege în de obşte, iar nu precum s-au obicinuit a se vorbi şi scrie în adunările noastre, într-un chip adică neînţeles de mine şi încă pot zice de cea mai mare parte a Adunării, care înfăţişează poporul sătesc”[10].

Acesta a fost unul dintre idealurile curentului luminist românesc, indiferent în care dintre cele trei ţări româneşti s-a manifestat. În toate provinciile drepturile românilor erau lezate, şi mai ales dreptul de exprimare în limba ţării, dreptul de asumare a propriei noastre istorii şi dreptul de manifestare potrivit culturii şi spiritualităţii specifice. Fără eforturile titanice ale unor cărturari mai mult sau mai puţin cunoscuţi momente ca cele de la 1859, 1877 sau 1885 nu ar fi fost posibile.

Deşi istoria a reţinut personalitatea Cuviosului Ierarh al Râmnicului Calinic în mod special ca pe o personalitate duhovnicească, amprenta sa culturală în epocă a fost una la fel de puternică. Prin întreaga sa activitate a reconfirmat faptul că un om duhovnicesc poate lesne a fi şi un om cultivat, un erudit, o personalitate completă. Aceasta este, de fapt, trăsătura comună tuturor paisienilor, fie că au fost ierarhi sau simpli monahi, iar exemplul Sfântului Calinic este pe deplin edificator.

(Prof. Elena Rusu)

[1] Casian Cernicanul, Istoriile Sfintelor Monastiri Cernica şi Căldăroşani, Ed. Arhiepiscopiei Bucureştilor, Bucureşti, 1988, p. 165.

[2] Niculae Şerbănescu, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, Episcopul Râmnicului 1868 – 11 aprilie – 1968, în B.O.R., an LXXXVI (1968), nr. 1-2, p. 361.

[3] Ibidem, p. 379.

[4] Pr. Prof. Dr. Liviu Stan, Pravila Sfântului Calinic. Un veac de la apariţia ei, în M.O., an XIV (1962), nr. 3-4, p. 209-223.

[5] Niculae Şerbănescu, Op. cit., p. 379.

[6] Ibidem, p. 379.

[7] Ibidem, p. 379-380.

[8] Ibidem, p. 380.

[9] Ibidem, p. 383.

[10] Documente privind Unirea Principatelor, vol. I, Documente interne (1854-1857), Bucureşti, 1961, p. 601, apud Ibidem, p. 383.

Ultimele din categorie