Avem un educator care ne ordonează şi ne rânduieşte viaţa cu cuvinte, îndemnuri şi sfaturi. Cine este el? Este tatăl pe care Dumnezeu l-a hărăzit fiecăruia dintre noi. Tocmai de aceea a rânduit Dumnezeu să fim iubiţi de cei care ne-au dat naştere, ca să avem lângă noi pe cineva care să ne înveţe virtutea.

Tată nu este numai cel ce dă naştere, ci şi cel ce dă o educaţie şi o creştere bună copilului său. Mamă nu este numai cea care-şi poartă pruncul în pântece, ci şi cea care şi-l creşte cum se cuvine. Părinţii ne-ar da sigur dreptate, ar mărturisi că nu natura, ci virtutea îi face să fie părinţi. De multe ori părinţii îşi reneagă copiii şi rup orice legătură de rudenie cu ei, înfiind, în schimb, alţii, cu care nu sunt deloc rude.

Dumnezeu a lăsat ca iubirea părinţilor pentru copii să fie o necesitate naturală, o lege a firii dar, pe de altă parte, să nu depindă de purtarea copiilor. Părinţii îşi iartă copiii când greşesc, pentru că natura însăşi îi îndeamnă să o facă. Chiar şi atunci când copiii devin de nerecunoscut şi sunt iremediabil atraşi spre rău, tot natura este aceea care îi obligă pe părinţi să le poarte de grijă şi să nu-i părăsească, oricât de vicioşi ar fi devenit.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Părinţii şi educarea copiilor, Editura Agapis, 2010,  p. 7)