Cuvântul ego este unul dintre acele cuvinte folosite peste tot, nu neapărat corect, în diverse forme şi cu diverse înţelesuri, în funcţie de context.

În limbaj psihologic, ego-ul este definit de capacitatea de a păstra integritatea fizică, funcţionalitatea şi autonomia individului. Se crede cu fermitate că prezenţa sa este una esenţială supravieţuirii. În ego avem teama de viitor, şi mai ales de spectrul morţii, teama de moarte fiind una universală.

Marea problemă este că oamenii confundă ego-ul cu propria persoană. Acesta este motivul şi pentru care nu au curajul să renunţe la el. Dar ego-ul este nimic mai mult decât un ansamblu de obiceiuri de gândire, adânc înrădăcinate, ce devin mai intense prin repetare şi prin aprobarea socială. Rolul se învaţă în primii ani ai copilăriei, perioadă în care ego-ul se şi dezvoltă şi se întăreşte.

O şi mai mare autoprogramare derivă chiar prin folosirea limbajului, în special a pronumelui „eu”, care creează o separare netă, dar falsă, între noi şi absolut tot ce ne înconjoară. Nu natura ego-ului este cea mai importantă, ci identificarea lui cu „mine însumi”.

Ego-ul este „îngâmfat din naştere”

Ego-ul este doar o sumă de păreri subiective, de programe, furnizate de minte şi amplificate masiv prin emoţii şi sentimente. Nu trăieşte experienţa lumii, ci doar părerea despre ea. Dacă cineva se eliberează de orgoliul părerii personale, ego-ul se dizolvă! Toate părerile ţin de orgoliu, de aceea plăcerea orgoliului este combustibilul fundamental persistenţei egotice.

Pentru ego, a vrea este înţeles ca am nevoie şi trebuie să am. Pentru asta va găsi multe scuze pentru a se justifica și are un „cult al dorinţei”. Va scăpa de raţiune printr-o retorică abilă, susţinută de demontarea celor din jur, pentru că de-a lungul evoluţiei chiar ar fi murit dacă dorinţele nu i-ar fi fost satisfăcute.

Cu toate astea, nu trebuie privit ca un duşman, este doar o iluzie la care putem renunţa, ca altceva mai bun să-i ia locul.

Problema este că ego-ul se teme de dizolvarea sa şi de asta simţim o opoziţie masivă, organică, dureroasă, de fiecare dată când renunţăm la ceva despre care am învăţat că ni se cuvine şi este de dorit. Deşi minţii umane îi place să creadă că este devotată adevărului, în realitate, ceea ce caută ea este doar confirmarea a ceea ce deja crede. Ştiaţi că mintea, prin natura ei, este incapabilă să deosebească adevărul de falsitate? Prin autoanaliză şi atenţie sinceră putem descoperi că mai toate stările noastre de conştiinţă sunt rezultatul validării unei opţiuni. Ego-ul este „îngâmfat din naştere” şi nu primeşte cu bucurie descoperirea faptului că multe dintre credinţele sale sunt doar iluzii de percepţie.

Dr. David Hawkins spunea că „odată ce ne apropiem mai mult de sursa tenacităţii ego-ului, facem o descoperire crucială: suntem îndrăgostiţi de noi înşine!”.

O altă problemă este că unii încă mai confundă ego-ul cu personalitatea. Diminuarea lui ar putea fi înţeleasă astfel ca o pierdere a calităţilor personale. Nimic mai fals! Cineva spunea că ego-ul contribuie la alcătuirea personalităţii la fel de mult precum viermele la gustul mărului. Nu ego-ul ne dă personalitatea, ci el ne rigidizează comportamentul, ne face slabi în faţa atacurilor, ne atrage spre patologia psihică. O personalitate puternică nu înseamnă reacţii previzibile, rigide, ci dimpotrivă, flexibilitate, adaptare, păstrând un caracter moral puternic şi o scară a valorilor clară.

Psihologul Abraham Maslow a studiat mai mulţi oameni de valoare recunoscută, identificaţi de el ca fiind împliniţi din mai multe puncte de vedere. Maslow a denumit această stare plenară autoactualizare. Ea se află în vârful piramidei nevoilor umane (alături de autoconservare, securitate, relaţii afective şi sociale). Dacă ar fi să refacem analiza sa, am constata că toţi aceşti oameni speciali împărtăşesc o calitate: şi-au diminuat foarte mult ego-ul.

Autocritica, autocondamnarea, frica şi ruşinea, în mod paradoxal, întăresc ego-ul

Detaşarea de ego poate fi comparată cu tunderea părului. Părul este al nostru, dar acum e căzut pe jos şi absolut inutil. Oricât de drag ne-ar fi, nu pierdem ceva esenţial detaşându-ne de el!

Este esenţial de înţeles şi acceptat că ego-ul nu este „rău” în sine, doar că îşi urmăreşte cu tenacitate interesele, dominaţia sa nefiind atenuată prin luptă, ci tocmai prin acceptare şi înţelegere plină de compasiune. Autocritica, autocondamnarea, frica şi ruşinea, în mod paradoxal, întăresc ego-ul! Există o satisfacţie lăuntrică, ca o răsplată, pentru mânie, furie, ură, mândrie, vinovăţie, frică, autocompătimire, plâns de milă etc. „Secretul secretelor” este că pentru a demonta influenţa lor ‒ adică supremaţia egotică ‒, e necesar doar să vrem. Să vrem să renunţăm la aceste plăceri lăuntrice secrete pe care le smulgem din durere şi care sunt doar palide surogate de fericire şi să le lăsăm în mâna Domnului: Fie, Doamne, Voia Ta! Astfel, ne îndreptăm spre Dumnezeu pentru a trăi bucuria cea adevărată, care nu se mai ia de la noi.