Eminescu, 130 de ani de lumină celestă

Acum 130 de ani, pe 15 iunie, în noaptea de joi spre vineri, Eminescu „a trecut al lumii hotar”, după cum însuși definea acel teribil pas între timp și veșnicie în poezia Mortua est

Avea doar 39 de ani, vârstă la care mulți dintre noi trudim cu sârg pentru a ne împlini profesional, social, familial,  năzuind la faceri și prefaceri ori visând la o existență plină de necurmate izbânzi și strălucite  împliniri. El a ales ca, în floarea vârstei, să-și croiască drum către înălțimi celeste, lăsându-ne nouă, celor din marea trecere, cântul și versul nemuririi prin opera sa. Din prinosul de recunoștință pentru Eminescu și opera sa s-au născut și aceste rânduri închinate celui pe care Dumnezeu l-a sorbit „din popor cum soarbe soarele un nour din marea de amar”. Se împlinesc, așadar, 130 de ani de când trupul nefericelui poet a fost coborât în lacomul pământ, pe când sufletul său s-a înălțat întru lumina cea neapropiată. Am tot gândit ce-aș mai putea spune despre omul deplin al culturii române, căci miile de lucrări, studii, articole pe care posteritatea i le-a dedicat par a fi nevolnice a cuprinde totul.  Ce să scriu despre Eminescu, decât că este în tot în toate ce e românesc?! Că a purtat în generosu-i suflet toată durerea și obida, dar și toată măreția, sensibilitatea și frumusețea sufletului românesc. Aș vrea, totuși, să mă opresc asupra clipelor celor din urmă ale vieții sale pământești.

Și-a dorit Eminescu să moară atât de tânăr? Cu siguranță, nu! Într-una dintre însemnările sale, poetul își prevestea 78 de ani de viață. Cât de multe ar fi realizat! Câte stihuri ar mai fi așternut pe hârtie, câte gânduri și frământări nu ar mai fi scris în presa vremii! Câte nu ar mai fi făcut Eminescu, de ar fi trăit cât își dorea! Domnul, se pare, a avut cu el un alt plan. L-a luat exact la jumătatea drumului pe care îl visa.

Era 14 iunie, seara. Eminescu era internat la Sanatoriul Șuțu din București. Posomorât, pacientul se plângea doctorului de gardă că se simte năruit. Erau ultimele sale cuvinte rostite. Medicul l-a sfătuit să se liniștească, pentru ca să poată adormi. Ba, mai mult, i-ar fi înmânat un pahar cu lapte prin vizeta ușii de metal prin care-l privea cine știe cu ce sentimente, poate de milă, poate de rutină, poate de iritare că i-a tulburat seara cu vreo dorință banală. Nu avea de unde să știe sărmanul curant că era ultima dorință, ultima zvâcnire, cea din urmă tristă constatare care parcă rezuma totul: toate ale acestei lumi s-au năruit. Eminescu își începea drumul către Demiurg. Nu intrăm în polemica acuzelor și cauzelor morții poetului. Singur Dumnezeu le știe pe toate și le va judeca după nesfârșita‑I milă și înțelepciune. Neîndoielnic este că nimeni din cei apropiați nu s‑a aflat la căpătâiul suferindului scriitor și nici un medic sau gardian nu a fost martor al clipei tulburătoarei treceri. S‑a stins în singurătate. Poate că nimeni nu a fost vrednic să‑i vadă trupul ostenit de suferințe cum rămâne în pace, pe când sufletul și‑a croit cărare spre drumul cel anevoios al înălțimilor. Singură, poezia i‑a fost alături. Reputatul eminescolog, profesorul Nicolae Georgescu, în lucrarea Cartea trecerii, boala şi moartea lui Eminescu, afirmă că în halatul poetului mort s‑au găsit două strofe, probabil ultimele sale versuri compuse în durere și deplină revelație. Unul dintre catrenele găsite suna așa:

Atâta foc, atâta cer

Atâtea lucruri sfinte

Peste’ntunericul vieţii

Ai revărsat, Părinte!

La un simpozion dedicat lui Eminescu, carismaticul părinte Galeriu, interpretând teologic aceste ultime versuri, a conchis: „Teologii români ai vremii nu s‑au ridicat până la gândul exprimat, aici şi în alte texte, de poet. E chiar semnificația ultimă a sacrificiului eminescian primit nu pentru sine, ci pentru neamul său”.

Medicii dimineața au constatat decesul și au dispus un fel de necropsie. I-au scos creierul, pe care l-au trimis la laboratorul Babeş pentru analize. Au lucrat grosolan, căci în sicriu capul poetului era înfășurat cu o bandă neagră, care-i acoperea și o bucată din cândva luminoasa-i frunte. Doctorul Marinescu de la laboratorul Babeş a scris mai târziu unui gazetar ieșean, care-l rugase să-i dea informații despre rezultatele analizei creierului defunctului poet: „Din nefericire nu aș putea să vă dau multe informații în privința creierului marelui și nefericitului poet Eminescu. Crierul mi s-a adus de la Institutul Șuțu într-o stare de descompunere care nu permitea un studiu fin al structurii circumvoluțiunilor. Creierul era într-adevăr voluminos, circumvoluțiunile bogate și bine dezvoltate și prezenta ca leziuni microscopice o meningită localizată în lobii anteriori”.

Parcă cu o nefirească grabă, Eminescu fu așezat în mormânt sâmbătă. Nu ştim ce a împiedicat săvârșirea slujbei de înmormântare după Sfânta Liturghie oficiată dimineață, în biserica Sfântul Gheorghe cel Nou, acolo unde a fost depus sicriul în care zăcea, „nemuritor și rece”, Eminescu. Din singura imagine păstrată de la înmormântarea poetului, un desen realizat de cunoscutul grafician Constantin Jiquidi, se observă că unii aveau în mâini umbrele. Să fi plouat atât de tare, încât s-a amânat slujba? Augustin Z. N. Pop, în cartea Pe urmele lui Mihai Eminescu, spune că acea zi a fost ploioasă şi mohorâtă. Era, pesemne, manifestarea tristeţii naturii care a vărsat lacrimi. Apropiații, puținii prieteni, dar și cei închipuiți, mulți studenți și elevi ai Școlii Normale de Institutori din București, precum și nelipsiții curioși au înțesat biserica și curtea acesteia. Presa vremii scria că o doamnă din Moldova, îmbrăcată în negru, a aşezat pe pieptul poetului un buchet de flori „nu mă uita”! Sigur, nu putea fi alta decât cea care l-a iubit, l-a inspirat şi l-a ajutat în clipe grele, Veronica Micle. Șapte coroane din partea Academiei Române și a câtorva cotidiane străjuiau sicriul. Pe una dintre ele scria: „Din partea amicilor”.

Sicriul, acoperit într-o pânză neagră, purta către căpătâi volumul de poezii îngrijit de Maiorescu, pentru care defunctul suferise atât de mult. Slujba înmormântării a fost oficiată de un singur preot care, la final, nu a rostit obişnuitul necrolog. Răspunsurile la strană au fost date de corul Mitropoliei, dirijat de C. Bărcănescu, unul dintre adevărații amici de-ai poetului. G. D. Scraba, în cartea Amintirea lui Mihai Eminescu, afirmă că la finalul slujbei corala a interpretat o melodie pe versurile poeziei Mai am un singur dor, asistența fiind profund marcată de melodie, dar mai ales de stihuri, care acum deveniseră parcă un dangăt de clopot ce bătea cadențat la ușa sufletelor celor prezenți. Necrologul a fost rostit de către Grigore Ventura, prim redactor la ziarul „Adevărul”. Spicuim din el câteva cuvinte: „…acela ce zace aici înaintea noastră n-a fost al nimănui, ci al tuturor românilor. Nu e dar de mirare că toți îl plângem; dar lacrimile noastre, ale tuturor, se vor schimba în rouă roditoare și binefăcătoare sub razele luminoase ce va răspândi soarele amintirii poetului iubit”.

După încheierea cuvântării, cortegiul funerar a pornit pe Calea Victoriei, către locul dinainte pregătit în cimitirul Bellu, parcela 9, unde Eminescu a fost coborât în reavănul pământ pentru a se odihni o vreme. Era spre seară. Soarele cobora către amurg, parcă vând să imite asfinţitul celui ce ne-a ajutat să înțelegem bătaia inimii, să cunoaștem alte lacrimi, să deslușim resorturile cele mai adânci ale existenței, să trăim doruri nesfârșite și iubiri celeste. Nu găsesc cuvinte potrivite de încheiere. Las versul eminescian să o facă și să redea o fărâmă din taina clipei:

Şi când se va întoarce pământul în pământ,

Au cine o să ştie de unde-s, cine sunt?

Cântări tânguitoare prin zidurile reci

Cerşi-vor pentru mine repaosul de veci.

De la același autor

Ultimele din categorie