S-a născut la data de 29 iulie 1806, la Săliștea Sibiului, dintr-o familie de țărani, numiți Doinaș și Marina Roman, primind la botez numele de Dumitru. Odată rămas singur, după trecerea la cele veșnice a părinților săi, la doar 14 ani ia calea mănăstirii, ajungând la Neamț, unde, în 1823, va intra în monahism, primind numele de Dionisie. Râvnitor să studieze mai mult, Dionisie s-a înscris în București la cursurile Colegiului „Sfântul Sava”, dar și la cursul pentru pregătirea primilor învăţători români. Tot la București, tânărul monah a lucrat în tipografia boierilor Clinceanu, din nevoia de a se întreține și pentru a-și putea continua și plăti școala.

Dionisie înființează în anul 1832 prima școală publică din orașul Buzău, dar şi prima bibliotecă din oraş, bibliotecă ce este astăzi încununată cu numele acestui mare ierarh, la acea vreme ierodiacon. Ajunge revizor școlar tot la Buzău, fiind un sprijinitor al învățământului și ajutând școlile din județ. Dorind ca elevii să învețe în cele mai bune condiții, sprijinit fiind de episcopul de Buzău, Chesarie, acesta construiește două clădiri pentru școală și un cămin pentru învățătorii din județ, care veneau să se instruiască la școala din Buzău, fiind primul de acest fel din țară. Va preda la această școală, unde va decide că pentru o mai bună predare se cuvine ca orele de curs să fie susținute în limba română, dorind ca prin aceasta să încurajeze și mai mult educația și învățământul. Printre faptele sale în sprijinul învățământului se observă numeroasele manuale tipărite de acesta pentru a facilita educația, între care: „Abecedar românesc spre întrebuinţarea tinerilor începători” (1834, 1839); „Abecedar religios” (1835); „Biblioteca tinerilor începători în 2 părţi” (1837, 1838), „Imnuri în proză pentru copiii care încep a ceti”. Acest demers s-a realizat la Buzău, acolo unde a devenit directorul tipografiei orașului, pe care o va conduce din 1839 până în 1842 și pe care o va reorganiza, urmând să continue să publice numeroase cărți, unele dintre acestea având conținut duhovnicesc și cu folos în cultul bisericesc. Totodată, lui Dionisie i se datorează prima publicație bisericească, „Vestitorul Bisericesc”, la care a lucrat împreună cu Gavriil Munteanu, profesor la Seminarul Teologic din Buzău.

Nifon, Mitropolitul Țării Românești, l-a ales pe Dionisie și l-a numit director al Seminarului din București. Din nefericire, funcția aceasta o va pierde în urma participării sale la Revoluția din 1848, participare ce va atrage și o detenție la Văcărești. După eliberare, acesta se retrage la Băbeni, apoi în Moldova, unde va ajunge stareț al Mănăstirii Sadova. De aici, este chemat la Mănăstirea Neamț, unde va fi numit stareț, în 1856. Printre proiectele pe care le avea în plan spre a se realiza se număra înființarea unei Facultăți de Teologie, a unui Seminar Teologic și unor școli. Dintre acestea, s-au realizat doar seminarul și școala gimnazială din Târgu Neamț. Acestea au fost realizate cu sprijinul domnului Moldovei, Grigore Alexandru Ghica. În îngrijirea Seminarului Teologic, Dionisie și-a demonstrat o altă latură importantă, anume latura caritabilă, întreținând în mod gratuit un număr de elevi orfani cu rezultate deosebite la învăţătură. În timpul stăreției de la Mănăstirea Neamț ajuta tinerii care studiau la Iași din fondurile mănăstirii.

Pentru că a fost un înfocat susținător al Unirii Principatelor Române din 1859, Dionisie Romano a ajuns în atenția grupării de antiunioniști, condusă de Teodor Balș, ceea ce îl va face să își piardă locul de stareț de la Mănăstirea Neamț. Va lua calea către București, unde era susținut de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, cu sprijinul căruia Dionisie Romano a fost hirotonit arhiereu la Iași în anul 1862, fiind locțiitor de episcop al Buzăului, iar din anul 1865 episcop titular până la 18 ianuarie 1873, la data morții sale.

Activitatea lui Dionisie Romano a fost una foarte bogată din multe puncte de vedere: a fost un iubitor de locaşuri sfinte și așezăminte de cultură, a sprijinit construirea a numeroase școli, s-a implicat în activitatea didactică, militând pentru predarea în limba română pe care o va și implementa, de unde a rezultat neîndoielnic latura sa patriotică, implicându-se și susținând Unirea din 1859. Pe lângă acestea, a dat dovadă de dragoste față de semeni, având o puternică latură caritabilă, susținând elevii cu fonduri materiale, a tipărit și donat manuale și cărți pentru școli și a avut grijă de orfani.

Printre multele sale realizări, episcopul de la Buzău rămâne în conștiința națională a poporului român prin faptul că a fost primul donator către Societatea Academică Română (Academia Română de mai târziu). A donat peste 150 de manuscrise româneşti, slavone, greceşti, turceşti, arabe, precum și peste 7.000 de cărţi scrise în diferite limbi.

Pentru toate aceste fapte demne de laudă, episcopul Dionisie Romano a fost un puternic promotor al culturii românești și a susținut unirea și emanciparea neamului românesc. În toată activitatea sa, a tradus și a tipărit numeroase cărți, manuale școlare, cu conținut filozofic și istoric, precum și religios-moral. În pofida tuturor încercărilor, Dionisie Romano a îndurat, a mers mai departe și s-a bucurat de multe realizări, fiind statornic și ducându-și cu demnitate misiunea și împlinind idealurile de a vedea o Biserică puternică, vie, cu slujitori culți și cu o contribuție majoră la evoluția întregii societăți. (Cane Filip-Hristofor, student la Facultatea de Teologie Ortodoxă ,,Justinian Patriarhul” din București)