Aţi amintit că educaţia după modelul occidental cere separarea timpurie a copilului de mamă. Printre altele, se insistă ca el să doarmă singur. Ştiu nu puţine cazuri în care asta a dus la traume psihologice, la nevrotizare, la ticuri, la enurezis – însă părinţii, la sfatul psihologilor, stăruie în a-şi „învăţa copiii să fie de sine stătători”. Care este părerea dumneavoastră cu privire la această problemă?

Există două mecanisme fundamentale ale dezvoltării psihologice a copilului. Este vorba de imitaţie, când copilul se străduie să semene cu adultul, şi separare, care îl pregăteşte treptat pentru viaţa de sine stătătoare. Educaţia trebuie să fie echilibrată, ca să nu existe nici deprivare (deficit de dragoste), nici hiperprotecţie. În ceea ce priveşte separarea copilului, nu este deloc obligatoriu ca aceasta să aibă loc pe seama „expulzării” lui premature în altă cameră pe timpul nopţii – cu atât mai mult cu cât în cultura noastră tradiţională lucrul acesta nu se obişnuieşte şi, prin urmare, este perceput de subconştientul colectiv al copilului ca ceva străin.

Este important să luăm în considerare şi circumstanţele concrete ale vieţii copilului. Să zicem că la vârsta de patru ani micuţul adormea liniştit în camera sa, dar după ce a început să meargă la grădiniţă nu-i mai dă drumul mamei serile. Familia consideră că este vorba de nişte capricii, se enervează, se luptă cu copilul.

De fapt, mersul la grădiniţă este deja o separare serioasă a copilului de familie, fiindcă el petrece la grădiniţă aproape întreaga zi, şi după ce se întoarce acasă are nevoie de un sprijin emoţional sporit, de o mai mare apropiere de părinţi. Mie, în general, mi se pare că problema dormitului separat nu este principială pentru socializarea lui şi pentru dezvoltarea lui emoţională, mai ales la vârsta preşcolară. (Psiholog Irina Karpenko)

(Educarea copilului: sfaturi ale duhovnicilor și psihologilor ortodocși, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, București, Editura Sophia, 2013, pp. 119-120)