Există un moment crucial când ne întrebăm: trebuie oare prevenit bolnavul de apropierea morţii lui sau nu? Mai întâi, ar trebui ca această vestire să fie făcută de cineva foarte apro­piat, şi nu de o infirmieră, un doctor sau de oricare altă persoană în exerciţiul fun­cţiunii sale. Apoi, va trebui ca cel ce-şi ia asupra lui sarcina de a anunţa să nu plece imediat de lângă bolnav. Sigur că e mult mai uşor să-i transmiţi mesajul şi apoi să pleci brusc.

Cu ocazia unui congres al medici­lor, asistenţilor medicali şi studenţilor la medicină, la care am participat şi eu şi unde se dezbătea această problemă, o asistentă în vârstă ne-a povestit ce făcea ea în asemenea situaţii: «Intru în salon şi-l înştiinţez pe bolnav că pentru el nu mai există nici o altă perspectivă decât moar­tea. El mă priveşte destul de îngrozit, iar eu îi spun fără a pierde un minut (asis­tenta voia să ne dea de înţeles că prin asta încerca să destindă atmosfera): Mă duc să vă pregătesc o ceaşcă bună de ceai, vom petrece o vreme împreună, vom discuta şi apoi voi pleca...»

Persoana căreia i s-a administrat o lovitură atât de teribilă (sunt rare cazurile celor care-şi aşteaptă moartea precum Apostolul Pavel sau aşa cum doar sfinţii pot să o facă) rămâne să facă faţă acestei sentinţe a morţii, în timp ce asistenta întârzie cu pregătirea ceaiului. Fie ca nimeni să nu îndrăznească vreodată să se comporte în acest fel!

În asemenea situaţii, este absolut indispensabil, după cum am mai spus, să rămânem în preajma bolnavului şi să nu plecăm de lângă el până ce nu ne vom încredinţa că acel ceva dinlăuntru şi-a aflat dezlegare. Abia când durerea a fost împărtăşită, când iubirea a învins şi când nădejdea în acel oarecare răstimp de viață ce i-a mai rămas s-a redobândit, doar atunci ne putem retrage.

Va trebui să revenim asupra aces­tui punct. Să reţinem deocamdată că omul poate să-i fie de ajutor aproapelui său. Mai mult ca sigur însă că nu se întâmplă întotdeauna aşa. Mai întâi trebuie să ştii ce să spui, apoi trebuie să ştii cum să faci un dar din prezenţa ta. În fine, trebuie ca cel pe care urmează să-l informăm asupra stării sale să fie în măsură de a primi cuvintele noastre. Nu putem să-i aruncăm pur şi simplu în faţă, oricine ar fi el, sentinţa morţii. Ştiind aceasta, vom putea reuşi ca, fără a recurge la minciună, să îl pregătim trep­tat pe bolnav să devină conştient că moartea fizică se va produce - în ce priveşte însă relaţia noastră, e oare cu putinţă ca ea să moară? Vechiul Testa­ment spune: „Iubirea e la fel de tare ca moartea” (cf. Cântarea Cântărilor 8, 6). În lumina Noului Testament însă, putem spune că iubirea e mai tare decât orice fel de moarte. Doar după o astfel de pregă­tire putem vesti bolnavului că i se apro­pie sfârşitul.

Deseori se întâmplă ca bolnavul să fi simţit cu duhul, deja cu mult timp înainte, sau ca însuşi trupul lui să îl înştiinţeze, cu o certitudine deplină, des­pre iminenţa morţii, în timp ce membrii familiei recurg la minciună: „Oh! Ce bine arăţi astăzi!” sau „În momentul ăsta vocea ta sună cu totul altfel!” etc, după care ies din salon pentru a izbucni în plâns în spatele uşii. Or bolnavul este pe deplin conştient de acest joc de teatru, pentru că tonul vocii noastre se schimbă când spunem adevărul sau când minţim în cunoştinţă de cauză.

Străduindu-ne să minţim cât mai bine, folosim accente exagerate în glas, iar pentru a părea bucuroşi încercăm să pă­rem relaxaţi, or bolnavul înţelege că toate acestea sunt culmea prefăcătoriei. Iată de ce, atunci când cineva îţi spune: „Simt că voi muri”, tu poţi să-i răspunzi: „Ştii, sun­tem în mâna lui Dumnezeu. În momentul ăsta nu eşti pe punctul de a muri, dar se poate întâmpla ca moartea să fie pe aproa­pe...”. Şi alte cuvinte pot fi spuse, în func­ţie de cel căruia ne adresăm.

Îmi pare de cea mai mare impor­tanţă să nu-l închidem pe bolnav în dez­nădejdea absolută a singurătăţii sale. Dacă cei din jur nu încetează să-i repete că are toată viața înainte, că va mai trăi încă mulţi ani, în timp ce el simte bine înlăuntrul său că viaţa i se scurge ca şi sângele dintr-o rană, bolnavul strigă pentru a se face auzit, dar izbindu-se de un zid al lip­sei de înţelegere, nu îi rămâne decât să se închidă în sine. Se simte ca un prizonier într-o cuşcă. Nu are încotro să apuce. Singurul lucru pe care îl mai poate face este să ia în consideraţie iminenţa morţii, să cumpănească tot răul pe care l-a făcut în trecut şi care acum îl tulbură, precum şi tot ceea ce a rămas neîmplinit în viaţa lui.

(Mitropolit Antonie de Suroj, Viața, boala, moartea, traducere de Monahia Anastasia Igiroșanu, Editura Sfântul Siluan, Slatina - Nera, 2010, pp. 38-42)