Rugăciunea este oxigenul vieții sufletești. Așa cum trupul moare fără oxigen, tot așa și sufletul nu poată trăi fără rugăciune. Sfinții Părinți numesc rugăciunea „înălțarea minții către Dumnezeu”, „convorbire cu Dumnezeu”. Dar cine nu știe că omul îngreuiat cu mâncare și băutura nu are mintea sprintenă nici pentru cele pământești, necum pentru înălțarea către Dumnezeu în rugăciune. Și dimpotrivă, mintea celui ușurat cu înfrânare și post este sprintenă și ușor se înalță pe aripile rugăciunii. Rugăciunea și postul sunt strâns legate împreună și toți cuvioșii și sfinții, care au fost mari rugători, au fost și postitori.

Pocăința, spun Sfinții Părinți, este cea mai înaltă dintre virtuți, mijloc de continuă desăvârșire a creștinului, lucrare permanentă a sufletului, care ne trece peste marea vieții spre Raiul cel veșnic. Dar ea este așa de legată cu postul încât se confundă cu acesta. Este de neconceput pocăința fără post.

Tot așa putem spune și despre milostenie, despre smerenie, despre curățirea de toate patimile care robesc pe om și despre toate virtuțile, dacă le-am lua pe rând, că se sprijină pe post. Cu adevărat, așa cum spune Sfântul Isaac Sirul: „Postul este temelia a toată virtutea”.

(Ieromonahul Petroniu Tanase, Chemarea Sfintei Ortodoxii, Editura Bizantina, București, 2006)