Înaltul conștiinței

Rugăciunea este îndeletnicirea cea mai înălțătoare la care oamenii pot aspira. Ea îi face asemenea îngerilor și chiar, cum este cazul Maicii Domnului, e capabilă să îi ridice mai presus de aceștia. Rugăciunea este un dialog cu Dumnezeu – fie ea de laudă sau de cerere. Există mulți oameni care au făcut din aceasta centrul vieții lor. Astfel, rugăciunea devine, într-o anumită măsură, izvorul tuturor faptelor noastre.

Îndatorirea

Dar, totodată, rugăciunea ne îmbogățește cu noi răspunderi. În timpul rugăciunii, lucrarea Duhului Sfânt se revarsă în adâncul conștiinței noastre. Iar apoi, Mângâietorul ne luminează mintea, dăruindu-ne o înțelegere profundă a realității. Prin puterea rugăciunii, omul dobândește un sentiment de îndatorire față de Dumnezeu, de oameni și de întreaga Creație. Într-adevăr, de când Dumnezeu s-a întrupat, omului i-a revenit răspunderea de a-L face cunoscut, iubit și urmat. De atunci, omul arată compasiune față de persoanele suferinde și chiar, spune Sfântul Isaac Sirul, față de animale. „Se bucură cu cei ce se bucură și plânge cu cei ce plâng”.

Rugăciunea... o justificare?

Simțul îndatoririi ce se naște din rugăciune duce, în cazul credincioșilor, la dorința de a răspândi Binele lui Dumnezeu peste întreaga Creație. Rugăciunea nu este o scuză pentru a rămâne indiferenți la rugile Domnului, ale oamenilor și ale tuturor creaturilor. Rugăciunea nu ne îngăduie să fim lipsiți de orice grijă. Dimpotrivă, fiecare rugăciune aduce cu ea și un anumit legământ. Câteodată, însă, pentru a ne descotorosi de un om sărac, îi oferim bani. Același lucru se întâmplă și cu rugăciunea. Spre rușinea noastră, trebuie să o mărturisim: există momente în care, din cauza egoismului nostru, în loc să ne ajutăm aproapele, sau chiar fratele, ne refugiem în rugăciune și așteptăm ca Dumnezeu să acționeze în locul nostru.

Rugăciunea, izvorul faptelor noastre

Sfântul Mitropolit Antonie de Suroj ne spunea odată: „Când ne așezăm la masă, ce facem?”. „Ne rugăm.” „Și apoi?” „Mâncăm.” Așadar, starețul sfârșea prin a zice: „Rugăciunea nu este îndeajuns. Ea dă naștere unei fapte care, manifestându-se prin iubire, dă viață cuvintelor rugăciunii”. Prin rugăciune, suntem înștiințați de ceea ce Domnul așteaptă de la noi și primim harul pentru a-I face voia. Așa că, prima noastră faptă va avea ca singur scop sfințirea numelui Tatălui („Sfințească-se numele Tău”), a doua – venirea împărăției Sale („Vie împărăția Ta”), iar a treia – facerea voii Sale, precum în Cer așa și pe pământ („Facă-se voia Ta precum în Cer așa și pe pământ”). Așadar, prin rugăciune, Duhul Sfânt voiește a ne metamorfoza în „mesageri” ai voii lui Dumnezeu.