Odată, s-a îmbolnăvit (Constantin Sotiriu) şi avea febră mare. Era copil mic şi se afla singur în casă. S-a dus să bea apă, dar cana era goală. Atunci s-a întins pe pat şi a început să plângă spunând: „De ce să nu am şi eu mămica mea?”. Deodată a văzut uşa camerei deschizându-se şi intrând un preot cu epitrahil, care îi zâmbea. Când acesta a început să-l mângâie pe faţă, Constantin l-a întrebat:

‒ Cine eşti tu? Nu eşti preotul nostru… Eu îi cunosc pe toţi preoţii din împrejurimi…

‒ Ai dreptate, Constantine. Eu sunt acesta, şi i-a arătat icoana Sfântului Nicolae, pe care o avea în casă.

Mama sa avea multă evlavie pentru Sfântul Nicolae.

Atunci, micuţul Constantin i-a zis:

‒ Mama mea îmi spunea că acesta este Sfântul Nicolae.

‒ Da, eu sunt Sfântul Nicolae şi am venit ca să te ajut. Să nu plângi!

‒ Am febră şi mi-e sete, dar cana nu are apă.

‒ Vino şi vezi, cana este plină cu apă.

Când micuţul a văzut-o plină, s-a mirat. A băut apă şi îndată i-a scăzut temperatura.

‒ Acum sunt bine, a spus Constantin.

‒ Da, Constantine, şi acum va veni mătuşa ta şi îţi va aduce să mănânci şi vei merge să te joci cu ceilalţi copii, care sunt afară. Vei aprinde candela şi oricând vei avea nevoie de mine, să mă chemi, iar eu voi veni să te ajut.

Şi îndată a dispărut dinaintea ochilor lui. Aşa cum a venit, tot astfel a şi plecat.

(Ieromonahul Eftimie Athonitul, Asceţi în lume, volumul I, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu din Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2009, pp. 71-72)